Isaia 6
6
Isaia în slujbă
1În anu-n care Ozia –
Cari fost-a împărat – murea,
Domnul mi Se-arătase mie,
Șezând pe jilțu-I de domnie.
Jilțul pe care El ședea,
Foarte înalt se dovedea.
Poala mantalei Domnului
Umpluse întreg Templul Lui.
2Deasupră-I, serafimi erau,
Cari șase aripe aveau.
Două aripi le-au folosit
Când fața și-au acoperit.
Cu alte două-și înveleau
Picioarele, și foloseau
Două aripi pentru zburat.
3Unul, la altul, au strigat
Și au rostit acest cuvânt:
„Domnul oștirilor e sfânt!
E sfânt! E sfânt! Mărirea Lui
Umple fața pământului!”
4S-au zguduit, de glasul lor –
Atunci – ușorii ușilor
Iar fumul care s-a făcut,
Întreaga casă, a umplut.
5Când aste lucruri le-am zărit,
Înspăimântat am glăsuit:
„E vai de mine! Sunt pierdut,
Căci pe-mpărat, eu L-am văzut!
Pe al oștirii Dumnezeu –
Acum – L-am întâlnit, iar eu
Sunt om cu buze necurate
Și locuiesc într-o cetate,
În mijlocul oamenilor
Care și ei, la rândul lor,
Tot buze necurate au!”
6Din serafimii cari erau
Acolo, unul a zburat
Spre mine, după ce-a luat
În grabă, un cărbune-aprins,
7De pe altar. Când mi-a atins
Gura cu el, a cuvântat:
„Nu te speria! Ești curățat!
Acuma e îndepărtată
A ta nelegiuire, iată,
Și tot păcatul săvârșit,
În acest fel e ispășit!”
8Domnul a întrebat apoi:
„Cine va merge, pentru Noi?
Cine e – oare – potrivit,
Să pot în urmă, să-l trimit?”
Dar eu răspuns-am: „Iată-mă!
Sunt pregătit! Trimite-mă!
9El a răspuns: „Ai să te duci
Și-aste cuvinte le aduci
Poporului cari este-al Meu:
„Deși veți auzi mereu,
Să înțelegeți nu-ți putea.
Întotdeauna veți vedea,
Însă nimenea dintre voi
Nu va putea pricepe-apoi!”
10Fă inimile tuturor
Să se-mpietrească. Ăst popor,
Iată, ureche bună are,
Dar fă-o ca să fie tare!
Ai lor ochi, fă-i să nu mai vadă,
Inima lor să nu Mă creadă,
Să nu-nțeleagă ce e bine,
Să nu se-ntoarcă înspre Mine,
Pentru ca să-i tămăduiesc!”
11Eu îndrăznit-am să vorbesc
Și-atunci m-am pomenit zicând:
„Dar spune-mi Doamne, până când?”
El mi-a răspuns: „Așa să știi:
Până vor rămânea pustii
Cetățile ăstui popor
Și până când casele lor
N-au să mai fie locuite.
Până vor fi semne vădite
Că țara lor e pustiită
Și că nu este locuită.
12Până va scoate Domnu-afară,
Pe toți cei care sunt în țară
Și până când ea o să fie
Precum e o mare pustie.
13Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Că mai rămâne cineva,
Dintre locuitorii ei –
Și-a zecea parte vor fi ei,
Din rândul celor cari erau
În țară și o locuiau –
Și-aceștia fi-vor nimiciți,
Fiind – de moarte – înghițiți.
Dar după cum este păstrat
Butucul, când este tăiat
Un terebint sau un stejar,
Poporul se va naște iar,
Căci o sămânță sfântă are,
Din rădăcină, a răsare.”
Selectat acum:
Isaia 6: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Isaia 6
6
Isaia în slujbă
1În anu-n care Ozia –
Cari fost-a împărat – murea,
Domnul mi Se-arătase mie,
Șezând pe jilțu-I de domnie.
Jilțul pe care El ședea,
Foarte înalt se dovedea.
Poala mantalei Domnului
Umpluse întreg Templul Lui.
2Deasupră-I, serafimi erau,
Cari șase aripe aveau.
Două aripi le-au folosit
Când fața și-au acoperit.
Cu alte două-și înveleau
Picioarele, și foloseau
Două aripi pentru zburat.
3Unul, la altul, au strigat
Și au rostit acest cuvânt:
„Domnul oștirilor e sfânt!
E sfânt! E sfânt! Mărirea Lui
Umple fața pământului!”
4S-au zguduit, de glasul lor –
Atunci – ușorii ușilor
Iar fumul care s-a făcut,
Întreaga casă, a umplut.
5Când aste lucruri le-am zărit,
Înspăimântat am glăsuit:
„E vai de mine! Sunt pierdut,
Căci pe-mpărat, eu L-am văzut!
Pe al oștirii Dumnezeu –
Acum – L-am întâlnit, iar eu
Sunt om cu buze necurate
Și locuiesc într-o cetate,
În mijlocul oamenilor
Care și ei, la rândul lor,
Tot buze necurate au!”
6Din serafimii cari erau
Acolo, unul a zburat
Spre mine, după ce-a luat
În grabă, un cărbune-aprins,
7De pe altar. Când mi-a atins
Gura cu el, a cuvântat:
„Nu te speria! Ești curățat!
Acuma e îndepărtată
A ta nelegiuire, iată,
Și tot păcatul săvârșit,
În acest fel e ispășit!”
8Domnul a întrebat apoi:
„Cine va merge, pentru Noi?
Cine e – oare – potrivit,
Să pot în urmă, să-l trimit?”
Dar eu răspuns-am: „Iată-mă!
Sunt pregătit! Trimite-mă!
9El a răspuns: „Ai să te duci
Și-aste cuvinte le aduci
Poporului cari este-al Meu:
„Deși veți auzi mereu,
Să înțelegeți nu-ți putea.
Întotdeauna veți vedea,
Însă nimenea dintre voi
Nu va putea pricepe-apoi!”
10Fă inimile tuturor
Să se-mpietrească. Ăst popor,
Iată, ureche bună are,
Dar fă-o ca să fie tare!
Ai lor ochi, fă-i să nu mai vadă,
Inima lor să nu Mă creadă,
Să nu-nțeleagă ce e bine,
Să nu se-ntoarcă înspre Mine,
Pentru ca să-i tămăduiesc!”
11Eu îndrăznit-am să vorbesc
Și-atunci m-am pomenit zicând:
„Dar spune-mi Doamne, până când?”
El mi-a răspuns: „Așa să știi:
Până vor rămânea pustii
Cetățile ăstui popor
Și până când casele lor
N-au să mai fie locuite.
Până vor fi semne vădite
Că țara lor e pustiită
Și că nu este locuită.
12Până va scoate Domnu-afară,
Pe toți cei care sunt în țară
Și până când ea o să fie
Precum e o mare pustie.
13Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Că mai rămâne cineva,
Dintre locuitorii ei –
Și-a zecea parte vor fi ei,
Din rândul celor cari erau
În țară și o locuiau –
Și-aceștia fi-vor nimiciți,
Fiind – de moarte – înghițiți.
Dar după cum este păstrat
Butucul, când este tăiat
Un terebint sau un stejar,
Poporul se va naște iar,
Căci o sămânță sfântă are,
Din rădăcină, a răsare.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca