Iacov 2
2
1„Vă rog, acum, dragii mei frați,
Atenți, ca să mă ascultați,
Căci eu mai am, ceva, de spus:
Credința Domnului Iisus –
Credința-n Domnul slavei – voi
Să n-o țineți, cătând apoi,
Numai la fața omului
Și la îmbrăcămintea lui.
2De pildă, de cumva, apare
Un om, la voi, în adunare –
Purtând, pe deget, un inel,
Din aur, și având pe el,
Un rând de straie minunate –
Și, tot atunci, o să se-arate
Și-un om sărac – prost îmbrăcat,
Numai în sac înfășurat,
3Voi veți privi, cu bunătate,
Spre cel cu hainele bogate;
Apoi, o să îi spuneți: „Hai,
În locu-acesta, ca să stai!”;
Îi veți da cinste și onoare,
În timp ce, „Tu stai în picioare”,
Sau „La picioare să îmi stai,
Căci ăsta-i locul ce îl ai”,
Veți spune omului sărac,
Înfășurat doar într-un sac.
4Seamă luați, la pilda mea:
Așa purtări, de veți avea,
Nu arătați voi, părtinire?
Nu faceți voi, deosebire,
Între acești doi muritori?
Nu v-ați făcut judecători,
Peste ființele acele,
Și n-ați vădit voi, gânduri rele?
5De-aceea, vreau, dragii mei frați,
Atenți, ca să mă ascultați!
Iată, vă-ntreb, acuma, eu:
Oare, nu Domnul Dumnezeu
Alesu-i-a, de pe pământ,
Pe cei ce s-au vădit că sânt
Săraci, ca prin a Lui voință,
Bogați să-i facă, în credință,
Moștenitori – pe fiecare –
Peste Împărăția care,
El a promis, c-o dăruiește,
Aceluia cari Îl iubește?
6Iar voi – precum o dovediți –
Pe cel sărac, îl înjosiți!
Dar nu bogații sunt cei care,
Vă asupresc, fără-ncetare?
Și nu ei vă târăsc, pe voi,
Pe la judecători, apoi?
7Nu ei batjocoresc, în lume,
Acum, frumosul vostru nume?
8Acela care-o să-mplinească,
Mereu, Legea împărătească –
Așa precum a glăsuit
Scriptura, când a poruncit
„Aproapele să ți-l iubești,
Precum pe tine te-ndrăgești” –
Acela, doar, va face bine.
9Dar dacă voi aveți a ține
Seama, de fața omului,
Când judecați păcatul lui,
Voi o-ncălcați – se înțelege –
Și osândiți sunteți, de Lege.
10Cel care, Legea, o păzește
Și o poruncă doar greșește,
Se face – fără doar și poate –
În urmă, vinovat, de toate.
11Cel care-a spus „Să nu curvești”,
A spus apoi, să te păzești
„Să nu ucizi”. Ia seama bine:
Dacă departe te vei ține,
Neîncetat, de preacurvie,
Însă ucizi, vreau să se știe –
Și bine, vreau a se-nțelege –
Că ești un călcător de Lege.
12Voi să vorbiți și să lucrați,
Ca niște oameni, judecați,
De legea slobozeniei. Iată
13Că judecata se arată,
Fără de milă, cu cel care
N-a avut milă și-ndurare.
Însă, prin mila dovedită,
E judecata, biruită.
14Întreb acum: ce folosință
Ai tu, spunând că ai credință,
Dacă n-ai fapte? Poate ea,
Ca, mântuire, să îți dea?
15Dacă un frate, bunăoară –
Sau poate că o surioară –
Flămânzi, nu vor avea a pune,
Un strai, pe ei, și-atunci va spune
16Unul din voi „Duceți-vă,
Mâncați și încălziți-vă”,
Fără să le fi dăruit
Ceva, la ce le-a folosit?
17La fel, este și cu credința:
Pentru a-și întări ființa,
Trebuiesc faptele ce-o poartă,
Pentru că altfel, ea e moartă.
18Atunci când întâmpla-se-va,
Că o să spună cineva:
„Tu ai credința ta, iar eu
Am fapte. Dacă nu ți-e greu,
Să-ți văd credința dobândită,
Care, de fapte, e lipsită;
Apoi, la rându-ți, vei putea
Să vezi și tu, credința mea,
Prin faptele ce-s săvârșite,
Nu din cuvintele rostite”.
19Tu crezi că unu-i Dumnezeu,
Și bine faci. Dar, îți spun eu,
Că nu ești singur: bunăoară…
Și dracii cred, și se-nfioară!
20Din tot ceea ce am vorbit,
Pricepi dar, om nesocotit,
Că dacă fapte n-ai făcut,
Doar în zadar, tu ai crezut?
Zadarnică îți e credința,
Căci nu-ți aduce biruința.
21Cu-Avram, nu s-a-ntâmplat la fel?
Când socotit ajunse el,
A fi un om neprihănit?
Nu când, prin fapte-a dovedit,
Lucrul acesta, când s-a dus
Și, pe Isac, el l-a adus,
La al lui Dumnezeu altar,
Drept jertfă, să îl dea, în dar?
22Astfel, credința ce-o avea,
Cu faptele se-nlănțuia;
Fiind, prin ele, dovedită,
Ea a ajuns desăvârșită.
23În felu-acesta, s-a-mplinit
Scriptura care-a glăsuit:
„Avram, pe Domnul, L-a crezut
Prin tot ceea ce a făcut”,
Iar faptu-acesta – avem știre –
„S-a socotit neprihănire”.
24Vedeți că omu-i socotit,
Prin fapte doar, neprihănit,
Și nu doar prin credința care
O-mpărtășește fiecare.
25Același lucru s-a-ntâmplat,
Cu curva care s-a chemat
Rahav: n-a fost ea socotită,
Prin fapta ei, neprihănită,
Atuncea când i-a găzduit
Pe soli și-apoi i-a izbăvit,
Scoțându-i pe o altă cale,
Din interiorul casei sale?
26După cum trupul cel lipsit
De duh e mort, e dovedit
Că și credința este moartă,
Atunci când faptele n-o poartă.”
Selectat acum:
Iacov 2: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Iacov 2
2
1„Vă rog, acum, dragii mei frați,
Atenți, ca să mă ascultați,
Căci eu mai am, ceva, de spus:
Credința Domnului Iisus –
Credința-n Domnul slavei – voi
Să n-o țineți, cătând apoi,
Numai la fața omului
Și la îmbrăcămintea lui.
2De pildă, de cumva, apare
Un om, la voi, în adunare –
Purtând, pe deget, un inel,
Din aur, și având pe el,
Un rând de straie minunate –
Și, tot atunci, o să se-arate
Și-un om sărac – prost îmbrăcat,
Numai în sac înfășurat,
3Voi veți privi, cu bunătate,
Spre cel cu hainele bogate;
Apoi, o să îi spuneți: „Hai,
În locu-acesta, ca să stai!”;
Îi veți da cinste și onoare,
În timp ce, „Tu stai în picioare”,
Sau „La picioare să îmi stai,
Căci ăsta-i locul ce îl ai”,
Veți spune omului sărac,
Înfășurat doar într-un sac.
4Seamă luați, la pilda mea:
Așa purtări, de veți avea,
Nu arătați voi, părtinire?
Nu faceți voi, deosebire,
Între acești doi muritori?
Nu v-ați făcut judecători,
Peste ființele acele,
Și n-ați vădit voi, gânduri rele?
5De-aceea, vreau, dragii mei frați,
Atenți, ca să mă ascultați!
Iată, vă-ntreb, acuma, eu:
Oare, nu Domnul Dumnezeu
Alesu-i-a, de pe pământ,
Pe cei ce s-au vădit că sânt
Săraci, ca prin a Lui voință,
Bogați să-i facă, în credință,
Moștenitori – pe fiecare –
Peste Împărăția care,
El a promis, c-o dăruiește,
Aceluia cari Îl iubește?
6Iar voi – precum o dovediți –
Pe cel sărac, îl înjosiți!
Dar nu bogații sunt cei care,
Vă asupresc, fără-ncetare?
Și nu ei vă târăsc, pe voi,
Pe la judecători, apoi?
7Nu ei batjocoresc, în lume,
Acum, frumosul vostru nume?
8Acela care-o să-mplinească,
Mereu, Legea împărătească –
Așa precum a glăsuit
Scriptura, când a poruncit
„Aproapele să ți-l iubești,
Precum pe tine te-ndrăgești” –
Acela, doar, va face bine.
9Dar dacă voi aveți a ține
Seama, de fața omului,
Când judecați păcatul lui,
Voi o-ncălcați – se înțelege –
Și osândiți sunteți, de Lege.
10Cel care, Legea, o păzește
Și o poruncă doar greșește,
Se face – fără doar și poate –
În urmă, vinovat, de toate.
11Cel care-a spus „Să nu curvești”,
A spus apoi, să te păzești
„Să nu ucizi”. Ia seama bine:
Dacă departe te vei ține,
Neîncetat, de preacurvie,
Însă ucizi, vreau să se știe –
Și bine, vreau a se-nțelege –
Că ești un călcător de Lege.
12Voi să vorbiți și să lucrați,
Ca niște oameni, judecați,
De legea slobozeniei. Iată
13Că judecata se arată,
Fără de milă, cu cel care
N-a avut milă și-ndurare.
Însă, prin mila dovedită,
E judecata, biruită.
14Întreb acum: ce folosință
Ai tu, spunând că ai credință,
Dacă n-ai fapte? Poate ea,
Ca, mântuire, să îți dea?
15Dacă un frate, bunăoară –
Sau poate că o surioară –
Flămânzi, nu vor avea a pune,
Un strai, pe ei, și-atunci va spune
16Unul din voi „Duceți-vă,
Mâncați și încălziți-vă”,
Fără să le fi dăruit
Ceva, la ce le-a folosit?
17La fel, este și cu credința:
Pentru a-și întări ființa,
Trebuiesc faptele ce-o poartă,
Pentru că altfel, ea e moartă.
18Atunci când întâmpla-se-va,
Că o să spună cineva:
„Tu ai credința ta, iar eu
Am fapte. Dacă nu ți-e greu,
Să-ți văd credința dobândită,
Care, de fapte, e lipsită;
Apoi, la rându-ți, vei putea
Să vezi și tu, credința mea,
Prin faptele ce-s săvârșite,
Nu din cuvintele rostite”.
19Tu crezi că unu-i Dumnezeu,
Și bine faci. Dar, îți spun eu,
Că nu ești singur: bunăoară…
Și dracii cred, și se-nfioară!
20Din tot ceea ce am vorbit,
Pricepi dar, om nesocotit,
Că dacă fapte n-ai făcut,
Doar în zadar, tu ai crezut?
Zadarnică îți e credința,
Căci nu-ți aduce biruința.
21Cu-Avram, nu s-a-ntâmplat la fel?
Când socotit ajunse el,
A fi un om neprihănit?
Nu când, prin fapte-a dovedit,
Lucrul acesta, când s-a dus
Și, pe Isac, el l-a adus,
La al lui Dumnezeu altar,
Drept jertfă, să îl dea, în dar?
22Astfel, credința ce-o avea,
Cu faptele se-nlănțuia;
Fiind, prin ele, dovedită,
Ea a ajuns desăvârșită.
23În felu-acesta, s-a-mplinit
Scriptura care-a glăsuit:
„Avram, pe Domnul, L-a crezut
Prin tot ceea ce a făcut”,
Iar faptu-acesta – avem știre –
„S-a socotit neprihănire”.
24Vedeți că omu-i socotit,
Prin fapte doar, neprihănit,
Și nu doar prin credința care
O-mpărtășește fiecare.
25Același lucru s-a-ntâmplat,
Cu curva care s-a chemat
Rahav: n-a fost ea socotită,
Prin fapta ei, neprihănită,
Atuncea când i-a găzduit
Pe soli și-apoi i-a izbăvit,
Scoțându-i pe o altă cale,
Din interiorul casei sale?
26După cum trupul cel lipsit
De duh e mort, e dovedit
Că și credința este moartă,
Atunci când faptele n-o poartă.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca