Ioan 12
12
Maria Îi toarnă mir pe picioare
1Doar șase zile-i despărțea,
De Paști, când, în Betania,
La Lazăr – cel ce-a fost trezit,
Din moarte – Domnul a venit.
2În casă, cina-L aștepta;
Cu El, Lazăr – la masă – sta,
Iar Marta Îi slujea. Maria
3A părăsit bucătăria,
Lăsând, pe Marta, tot; s-a dus
Și mir de nard, scump, a adus.
Cu litru-acel de mir curat,
Ea, pe picioare, L-a spălat,
Pe Domnul. Casa s-a umplut,
De un miros, foarte plăcut,
De mir. Maria s-a plecat
Și, cu al ei păr, I-a uscat
Picioarele. Când a văzut,
4Gestul pe care l-a făcut
Femeia, Iuda, cel numit
Iscarioteanul – cel menit
Să-L vândă – al lui Simon fiu,
Zise, îndată, grijuliu:
5„Oare de ce, nu s-a putut,
Ca mirul să se fi vândut –
Măcar cu trei sute de lei –
Și-apoi, să dăm banii acei,
Săracilor?” El a vorbit
6Așa, nu că s-ar fi gândit
La cei săraci, dar el ținea
Punga și, tot ce se punea
În ea, în mâna-i a intrat.
7Domnul Iisus a cuvântat:
„Lăsați-o dar, fiindcă ea,
Pentru îngropăciunea Mea,
Mirul acesta, l-a ținut.
8Pe cei săraci, voi i-ați avut
Mereu alături – și-i aveți.
Pe Mine, însă, nu puteți
Cu voi, mereu, a Mă avea.”
9Că este în Betania
Iisus, aflară mulți Iudei.
În număr mare, au mers ei,
Acolo, nu doar pentru El,
Ci pentru Lazăr mai mult – cel
Care, din morți, a înviat.
10Când marii preoți au aflat
De Lazăr, au și hotărât
Că și el trebuie-omorât,
11Pentru că, din a lui pricină,
La ei, mulți n-au mai vrut să vină,
Ci – cu mai mult drag – ei s-au dus,
Sfârșind a crede în Iisus.
Intrarea lui Iisus în Ierusalim
12A doua zi, o gloată care
Era la praznicul cel mare,
Când auzit-a că Iisus,
Către Ierusalim, S-a dus,
13A luat ramuri de finic
Și-a alergat – mare și mic,
Tânăr, bătrân – vrând fiecare,
Să-I iasă în întâmpinare.
„Osana! Binecuvântat
E-al lui Israel Împărat!” –
Strigau toți, la vederea Lui.
„Cel ce-n Numele Domnului,
Acuma, ni s-a arătat,
Să fie binecuvântat!”
14Un măgăruș, găsi Iisus,
Și-a-ncălecat, precum s-a spus:
15„Fiica Sionului n-ai teamă,
Când Împăratul tău te cheamă.
Pe-al măgăriței mânz, la tine,
Călare – El – acuma, vine.”
16Discipolii n-au priceput
Acestea, de la început,
Dar după ce-a fost proslăvit
Iisus, cu toți și-au amintit
Că, despre El, toate-au fost scrise
Și că – de fapt – se-nfăptuise
Totul, precum s-a prorocit.
17Acei care L-au însoțit
Când, din mormânt, El l-a chemat,
Pe Lazăr și l-a înviat,
Mărturiseau, acum, de El.
18Cu-atât mai mult, norodu-acel
Ieși-n a Lui întâmpinare,
Cuprins de o uimire mare.
19Văzând acestea, între ei,
Vorbiră câțiva Farisei.
„N-aveți câștig, de nici un fel,
Căci lumea merge după El.”
Iisus vorbește de moartea Sa
20Acolo-au fost niște Greci care,
La praznicul acela mare,
Ce la Ierusalim se ține,
Obișnuiau să se închine.
21De Filip – cel ce se trăgea
Din Betsaida-n Galileea –
Grecii acei se-apropiară
Și, cu căldură, îl rugară:
„Doamne, am vrea, ca pe Iisus,
22Să Îl vedem.” Filip s-a dus,
Ca să vorbească, cu Andrei;
S-au sfătuit, iar apoi, ei
Au mers să-I spună, lui Iisus.
23Acesta, drept răspuns, a spus:
„Iată că ceasul a sosit,
Când Fiul fi-va proslăvit.
24Aflați căci, cu adevărat,
Grăuntele de grâu picat,
În brazdă, de nu va pieri,
Singur va fi; de va muri,
Roadă bogată, dobândește.
25Cel care, viața, își iubește,
O să și-o piardă; dar cel care
Viața-și urăște-n lume, are
S-o capete, căci va să-i fie,
Viața, dată, pe veșnicie.
26Acum, să vă mai spun ceva:
Dacă-Mi slujește cineva,
Să Mă urmeze! Unde-s Eu,
Va fi și slujitorul Meu.
Dacă-Mi slujește cineva,
De Tatăl Meu, cinstit fi-va.
27E tulburat sufletul Meu.
Și-acuma, ce voi zice Eu?…
Tată al Meu, Mă izbăvește
De ceasul ce se pregătește?…
Dar pentru-acest ceas, am venit,
Pentru-acest ceas, M-am pregătit!
28Să-Ți proslăvești, Numele, Tată!”
Din cer, s-a auzit, pe dată,
Un glas ce-a zis: „L-am proslăvit
Și-L proslăvesc, necontenit!”
29Norodul care auzise,
Glasul din cer, un tunet, zise
Că auzit-a. Mulți spuneau –
Și, cu părerea, își dădeau,
Cum că „Acel, care-a vorbit,
E-un înger, din văzduh venit.”
30Iisus a zis: „Glasul acel,
Nu Mie Mi-a vorbit, ci el
Vorbit-a pentru voi. Căci iată:
31Acuma, este judecată
Lumea, și-afară este dat
Stăpânul ei. Când, înălțat,
32De pe pământ, am să fiu Eu,
Oameni, am să atrag, mereu.”
33Le-a spus dar, de ce fel de moarte,
Va urma El să aibă parte.
34Norodu-atuncea I-a vorbit:
„Din Lege, noi am auzit,
Cum că Hristos rămâne-n veci,
Și-i drept ce scrie-n Lege. Deci,
Atuncea, cum de-ai arătat
Că Fiul trebuie-nălțat”
Cine-I dar Fiul omului?”
35Iisus a zis, la rândul Lui:
„Puțină vreme-aveți lumină.
Umblați în ea, ca să nu vină
Bezna, să vă cuprindă-apoi;
Dacă, în beznă, umblați voi,
Nu știți încotro vă-ndreptați.
36Deci, în lumină să umblați,
Atât cât, încă, o aveți,
De fii, luminii, să-i fiți, vreți.”
După ce-a dat acest răspuns,
Iisus, de gloată, S-a ascuns.
Necredința Iudeilor
37Măcar că semne a făcut,
Printre Iudei, ei n-au crezut,
Nici chiar atuncea, în Iisus,
38Spre-a se-mplini tot ce a spus
Isaia-n prorocia lui:
„Doamne, nu-i pasă nimănui,
De tot ce-am zis, căci cine, oare,
Vorbirii noastre-a dat crezare?
Și cui i s-a descoperit
Puterea de nebănuit
A brațului lui Dumnezeu?”
39De-aceea, lor le venea greu
A crede, ceea ce-au văzut
Și-au auzit – ei n-au putut,
Căci, prin Isaia, s-a vorbit:
40„Sunt orbi, inima le-a-mpietrit,
Ca ochii lor să nu mai vadă,
Să nu-nțeleagă, să nu creadă,
Să nu se-ntoarcă înapoi –
La Domnul – să-i vindec apoi.”
41Isaia, astfel, a vorbit,
În clipa-n care a privit,
La slava Lui. Totuși, erau
42Și mulți fruntași care credeau
În El, însă, de Farisei,
Teamă purtau; de-aceea, ei,
Pe față, nu-L mărturiseau.
Afară a fi dați, riscau –
Din sinagogi, de-ar fi vorbit,
43De El. Ei, însă, au iubit –
Mai mult – doar slava omului,
Decât pe cea a Domnului.
44Iisus strigă, atunci: „Oricine
E-acela care crede-n Mine,
Nu crede-n Mine, ci v-am zis:
Crede în Cel ce M-a trimis!
45Cel care M-a văzut și crede,
Pe Cel ce M-a trimis, Îl vede!
46Eu am venit să fiu lumină,
În lumea cea de beznă plină,
Ca toți cei cari au să Mă creadă,
În întuneric, să nu șadă.
47Dacă-Mi aude cineva,
Cuvintele și, de cumva,
Nu le păzește, tuturor,
Vă spun că nu-s judecător.
În lume, Eu nu am venit
Ca să o judec; am sosit,
Ca lumea, să o mântuiesc.
48Pe cei ce Mă nesocotesc
Și nu primesc cuvântul Meu,
Nu am să îi osândesc Eu,
Căci, să o facă, este cine:
Cuvântul, Cel vestit de Mine,
Acela se va dovedi
Că-i Cel care-i va osândi,
Când va fi ziua de apoi.
49Aminte dar, să luați voi,
Că, de la Mine, nu v-am zis
Nimic, ci Cel ce M-a trimis –
Al Meu Tată – Mi-a poruncit
Să vă spun tot ce-am auzit.
50Poruncile Tatălui Meu
Sunt viață veșnică; iar Eu,
La voi, în lume, le-am adus,
Așa cum Tatăl Mi Le-a spus.”
Selectat acum:
Ioan 12: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Ioan 12
12
Maria Îi toarnă mir pe picioare
1Doar șase zile-i despărțea,
De Paști, când, în Betania,
La Lazăr – cel ce-a fost trezit,
Din moarte – Domnul a venit.
2În casă, cina-L aștepta;
Cu El, Lazăr – la masă – sta,
Iar Marta Îi slujea. Maria
3A părăsit bucătăria,
Lăsând, pe Marta, tot; s-a dus
Și mir de nard, scump, a adus.
Cu litru-acel de mir curat,
Ea, pe picioare, L-a spălat,
Pe Domnul. Casa s-a umplut,
De un miros, foarte plăcut,
De mir. Maria s-a plecat
Și, cu al ei păr, I-a uscat
Picioarele. Când a văzut,
4Gestul pe care l-a făcut
Femeia, Iuda, cel numit
Iscarioteanul – cel menit
Să-L vândă – al lui Simon fiu,
Zise, îndată, grijuliu:
5„Oare de ce, nu s-a putut,
Ca mirul să se fi vândut –
Măcar cu trei sute de lei –
Și-apoi, să dăm banii acei,
Săracilor?” El a vorbit
6Așa, nu că s-ar fi gândit
La cei săraci, dar el ținea
Punga și, tot ce se punea
În ea, în mâna-i a intrat.
7Domnul Iisus a cuvântat:
„Lăsați-o dar, fiindcă ea,
Pentru îngropăciunea Mea,
Mirul acesta, l-a ținut.
8Pe cei săraci, voi i-ați avut
Mereu alături – și-i aveți.
Pe Mine, însă, nu puteți
Cu voi, mereu, a Mă avea.”
9Că este în Betania
Iisus, aflară mulți Iudei.
În număr mare, au mers ei,
Acolo, nu doar pentru El,
Ci pentru Lazăr mai mult – cel
Care, din morți, a înviat.
10Când marii preoți au aflat
De Lazăr, au și hotărât
Că și el trebuie-omorât,
11Pentru că, din a lui pricină,
La ei, mulți n-au mai vrut să vină,
Ci – cu mai mult drag – ei s-au dus,
Sfârșind a crede în Iisus.
Intrarea lui Iisus în Ierusalim
12A doua zi, o gloată care
Era la praznicul cel mare,
Când auzit-a că Iisus,
Către Ierusalim, S-a dus,
13A luat ramuri de finic
Și-a alergat – mare și mic,
Tânăr, bătrân – vrând fiecare,
Să-I iasă în întâmpinare.
„Osana! Binecuvântat
E-al lui Israel Împărat!” –
Strigau toți, la vederea Lui.
„Cel ce-n Numele Domnului,
Acuma, ni s-a arătat,
Să fie binecuvântat!”
14Un măgăruș, găsi Iisus,
Și-a-ncălecat, precum s-a spus:
15„Fiica Sionului n-ai teamă,
Când Împăratul tău te cheamă.
Pe-al măgăriței mânz, la tine,
Călare – El – acuma, vine.”
16Discipolii n-au priceput
Acestea, de la început,
Dar după ce-a fost proslăvit
Iisus, cu toți și-au amintit
Că, despre El, toate-au fost scrise
Și că – de fapt – se-nfăptuise
Totul, precum s-a prorocit.
17Acei care L-au însoțit
Când, din mormânt, El l-a chemat,
Pe Lazăr și l-a înviat,
Mărturiseau, acum, de El.
18Cu-atât mai mult, norodu-acel
Ieși-n a Lui întâmpinare,
Cuprins de o uimire mare.
19Văzând acestea, între ei,
Vorbiră câțiva Farisei.
„N-aveți câștig, de nici un fel,
Căci lumea merge după El.”
Iisus vorbește de moartea Sa
20Acolo-au fost niște Greci care,
La praznicul acela mare,
Ce la Ierusalim se ține,
Obișnuiau să se închine.
21De Filip – cel ce se trăgea
Din Betsaida-n Galileea –
Grecii acei se-apropiară
Și, cu căldură, îl rugară:
„Doamne, am vrea, ca pe Iisus,
22Să Îl vedem.” Filip s-a dus,
Ca să vorbească, cu Andrei;
S-au sfătuit, iar apoi, ei
Au mers să-I spună, lui Iisus.
23Acesta, drept răspuns, a spus:
„Iată că ceasul a sosit,
Când Fiul fi-va proslăvit.
24Aflați căci, cu adevărat,
Grăuntele de grâu picat,
În brazdă, de nu va pieri,
Singur va fi; de va muri,
Roadă bogată, dobândește.
25Cel care, viața, își iubește,
O să și-o piardă; dar cel care
Viața-și urăște-n lume, are
S-o capete, căci va să-i fie,
Viața, dată, pe veșnicie.
26Acum, să vă mai spun ceva:
Dacă-Mi slujește cineva,
Să Mă urmeze! Unde-s Eu,
Va fi și slujitorul Meu.
Dacă-Mi slujește cineva,
De Tatăl Meu, cinstit fi-va.
27E tulburat sufletul Meu.
Și-acuma, ce voi zice Eu?…
Tată al Meu, Mă izbăvește
De ceasul ce se pregătește?…
Dar pentru-acest ceas, am venit,
Pentru-acest ceas, M-am pregătit!
28Să-Ți proslăvești, Numele, Tată!”
Din cer, s-a auzit, pe dată,
Un glas ce-a zis: „L-am proslăvit
Și-L proslăvesc, necontenit!”
29Norodul care auzise,
Glasul din cer, un tunet, zise
Că auzit-a. Mulți spuneau –
Și, cu părerea, își dădeau,
Cum că „Acel, care-a vorbit,
E-un înger, din văzduh venit.”
30Iisus a zis: „Glasul acel,
Nu Mie Mi-a vorbit, ci el
Vorbit-a pentru voi. Căci iată:
31Acuma, este judecată
Lumea, și-afară este dat
Stăpânul ei. Când, înălțat,
32De pe pământ, am să fiu Eu,
Oameni, am să atrag, mereu.”
33Le-a spus dar, de ce fel de moarte,
Va urma El să aibă parte.
34Norodu-atuncea I-a vorbit:
„Din Lege, noi am auzit,
Cum că Hristos rămâne-n veci,
Și-i drept ce scrie-n Lege. Deci,
Atuncea, cum de-ai arătat
Că Fiul trebuie-nălțat”
Cine-I dar Fiul omului?”
35Iisus a zis, la rândul Lui:
„Puțină vreme-aveți lumină.
Umblați în ea, ca să nu vină
Bezna, să vă cuprindă-apoi;
Dacă, în beznă, umblați voi,
Nu știți încotro vă-ndreptați.
36Deci, în lumină să umblați,
Atât cât, încă, o aveți,
De fii, luminii, să-i fiți, vreți.”
După ce-a dat acest răspuns,
Iisus, de gloată, S-a ascuns.
Necredința Iudeilor
37Măcar că semne a făcut,
Printre Iudei, ei n-au crezut,
Nici chiar atuncea, în Iisus,
38Spre-a se-mplini tot ce a spus
Isaia-n prorocia lui:
„Doamne, nu-i pasă nimănui,
De tot ce-am zis, căci cine, oare,
Vorbirii noastre-a dat crezare?
Și cui i s-a descoperit
Puterea de nebănuit
A brațului lui Dumnezeu?”
39De-aceea, lor le venea greu
A crede, ceea ce-au văzut
Și-au auzit – ei n-au putut,
Căci, prin Isaia, s-a vorbit:
40„Sunt orbi, inima le-a-mpietrit,
Ca ochii lor să nu mai vadă,
Să nu-nțeleagă, să nu creadă,
Să nu se-ntoarcă înapoi –
La Domnul – să-i vindec apoi.”
41Isaia, astfel, a vorbit,
În clipa-n care a privit,
La slava Lui. Totuși, erau
42Și mulți fruntași care credeau
În El, însă, de Farisei,
Teamă purtau; de-aceea, ei,
Pe față, nu-L mărturiseau.
Afară a fi dați, riscau –
Din sinagogi, de-ar fi vorbit,
43De El. Ei, însă, au iubit –
Mai mult – doar slava omului,
Decât pe cea a Domnului.
44Iisus strigă, atunci: „Oricine
E-acela care crede-n Mine,
Nu crede-n Mine, ci v-am zis:
Crede în Cel ce M-a trimis!
45Cel care M-a văzut și crede,
Pe Cel ce M-a trimis, Îl vede!
46Eu am venit să fiu lumină,
În lumea cea de beznă plină,
Ca toți cei cari au să Mă creadă,
În întuneric, să nu șadă.
47Dacă-Mi aude cineva,
Cuvintele și, de cumva,
Nu le păzește, tuturor,
Vă spun că nu-s judecător.
În lume, Eu nu am venit
Ca să o judec; am sosit,
Ca lumea, să o mântuiesc.
48Pe cei ce Mă nesocotesc
Și nu primesc cuvântul Meu,
Nu am să îi osândesc Eu,
Căci, să o facă, este cine:
Cuvântul, Cel vestit de Mine,
Acela se va dovedi
Că-i Cel care-i va osândi,
Când va fi ziua de apoi.
49Aminte dar, să luați voi,
Că, de la Mine, nu v-am zis
Nimic, ci Cel ce M-a trimis –
Al Meu Tată – Mi-a poruncit
Să vă spun tot ce-am auzit.
50Poruncile Tatălui Meu
Sunt viață veșnică; iar Eu,
La voi, în lume, le-am adus,
Așa cum Tatăl Mi Le-a spus.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca