Eu, pentru ei, Mă rog, acum;
Nu pentru lume, nicidecum,
Ci pentru cei ce Mi i-ai dat.
Mereu, de grijă, le-am purtat,
Căci sunt ai Tăi. Tot ce am Eu
E și al Tău, precum și-al Meu
E totul, că Mi-ai dăruit
Tot ce-i al Tău și, proslăvit,
Sunt Eu, în ei. Eu nu mai sânt,
În lume, dar ei, pe pământ,
Rămân, pe când Eu vin la Tine.
Când rămânea-vor fără Mine,
Tu, Tată Sfânt, să-i ocrotești
Și-n al Tău Nume, să-i păzești,
Pe cei pe cari Mi i-ai dat Mie,
Pentru ca ei, una, să fie,
Precum suntem și Noi, mereu.
Până acum, îi păzeam Eu
Și-i ocroteam, în al Tău Nume,
Pentru c-am fost cu ei, în lume.
Din ei, nici unul n-a pierit,
Afară doar de cel sortit
Să fie al pierzării fiu,
Precum Scripturile ne scriu.
Acuma, însă, clipa vine,
Și-am să Mă-ntorc, din nou, la Tine.
Eu spun acestea, cât mai sânt,
Încă, în lume, pe pământ,
Căci vreau, deplină ca să fie,
În ei, această bucurie.
Cuvântul Tău, le-am dăruit;
Doar ură, ei au dobândit,
Din partea lumii, căci nu sânt
Din ea, precum – de pe pământ –
Nici Eu nu sunt. Tată al Meu,
Iată ce vreau să Te rog Eu:
Nu vreau să-i iei din lume-acum,
Ci să-i păzești. Căci, după cum
Nu-s Eu, din lume, nu-s nici ei.
Sfințește-i Tată, pe toți cei
Pentru care, Eu M-am rugat.
Cuvântul Tău e-adevărat,
Și-n adevărul Său, voiam
Să îi sfințești. Când Eu eram,
În lume, așa cum am zis,
Și Eu, la rându-Mi, i-am trimis,
Pe ei, în lume. Mă sfințesc
Eu Însumi, pentru că voiesc
Ca ei – cei ce Mi-au fost dați Mie –
Prin adevăr, sfințiți, să fie.