Norodul, cari pe țărm rămase,
La malul mării observase
Doar o corabie, că sta,
Iar ucenicii, pe-aceasta
Se îmbarcară și s-au dus –
Doar ei numai – fără Iisus.
Când zorii zilei se iviră,
Alte corăbii mai sosiră,
De la Tiberiada. Ele –
Toate corăbiile-acele –
Liman găsiră și-ancorară
Lângă-acel loc, unde, c-o seară
Mai înainte, a mâncat
Mulțimea și s-a săturat,
După ce Domnu-a mulțumit,
Lui Dumnezeu. Cei ce-au venit,
Nu-L mai găsiră, pe Iisus,
Nici pe discipoli. Ei s-au dus,
Din nou, la mare; s-au urcat
Iar, în corăbii și-au plecat,
Grăbiți, către Capernaum,
Să-L afle, pe Iisus, pe drum.
Dup-o-ndelungă căutare –
Găsindu-L, dincolo de mare –
O întrebare-au vrut a-I pune:
„Învățătorule, ne spune,
Când ai venit?” El S-a uitat
La ei și-a zis: „Adevărat,
Vă spun, că voi Mă căutați,
Nu pentru că vreți să aflați
Semne din cer – ieri le-ați văzut;
Însă, ceea ce va plăcut,
Pâinea a fost, ce Eu v-am dat,
Din care, voi v-ați săturat.
Nu pentru hrana pieritoare
Lucrați, ci pentru-acea mâncare
Ce, pe vecie, va rămâne
Și-n viață veșnică vă ține.
De Fiul omului vi-e dată,
Acea hrană, căci al Său Tată –
Deci Dumnezeu – cu-adevărat,
Cu-a Sa putere, L-a-nsemnat.”
Ei ziseră: „Iată, noi vrem –
Însă, ne spune – ce putem,
Să facem – pentru că nu știm –
Cum am putea să-ndeplinim,
Lucrările lui Dumnezeu?”
Iisus răspunse: „Nu e greu,
Lucrarea Domnului nu-i mare:
El cere, de la fiecare,
Să creadă-n Cel ce e trimis,
De El, la voi.” Cu toți I-au zis:
„Ce semne faci Tu? Să vedem,
De vrei, în Tine, să credem!
Tu ce lucrezi? Precum se știe,
Părinții noștri – în pustie –
Au mâncat mană – cum e scris –
Precum, știm bine, că s-a zis:
„Pâine, din cer, ei au mâncat”.”
Iisus a zis: „Adevărat
Vă spun, că nu Moise e cel
Ce v-a dat pâine, ci Acel
Cari vă dă pâine-adevărată –
Din ceruri – este al Meu Tată.
Căci pâinea, de la Dumnezeu,
Din cer, pogoară – vă spun Eu –
Și numai ea dă, lumii, viață.
Ascultați dar, de-a Mea povață.”
„Doamne”, I-au zis ei, „Te rugăm,
Dă-ne-astă pâine, s-o mâncăm,
Întotdeauna”, iar Iisus,
Rotind privirile, le-a spus:
„Pâine a vieții, Eu sunt! Eu
Venit-am, de la Dumnezeu!
Adevărat vă spun, căci cine
Dorește a veni la Mine –
Și va voi să Mă găsească –
În veci, n-o să mai flămânzească.
Celui ce crede – să se știe! –
Sete, nicicând, n-o să-i mai fie.
V-am spus că voi M-ați și văzut,
Dar – de crezut – nu M-ați crezut.
Tot ceea ce-Mi dă Tatăl Meu,
La Mine va ajunge; Eu
Primesc, cu drag, pe orișicine
Voiește a veni la Mine;
Și nimeni nu e izgonit
Afară, căci Eu n-am venit –
Din ceruri – să fac voia Mea,
Ci să fac voia Celuia
Ce M-a trimis aici. Vă zic,
Că El nu vrea să pierd, nimic,
Din ce Mi-a dat ca să păstrez,
Ci vrea doar, să îl înviez,
Când va fi ziua de apoi.
Încă ceva, să mai știți voi:
Tatăl Meu vrea, celui ce vede
Pe Fiul și-apoi – în El – crede,
Veșnică viață, să îi dea;
Pe-acela, îl voi învia,
În ziua de apoi.” Erau,
În jurul Său, Și-L ascultau,
Iudei mulți. Când au auzit,
Felul în care a vorbit –
Dar, mai ales, chiar când Iisus,
„A vieții pâine-s Eu”, le-a spus –
Au început ca să cârtească
Și, între ei, să șușotească,
Zicând: „Nu e Iisus El, oare?
Nu-i, al lui Iosif, fiu? Nu are,
Părinți, aicea? Nu-i știm noi?
Cum poate dar, zice apoi,
„Am coborât din cer”?” Iisus
Le-a cunoscut gândul și-a spus:
„Nu mai cârtiți! Nimeni nu vine –
Dacă nu e atras – la Mine,
De Tatăl, care M-a trimis,
La voi, așa cum am mai zis.
Iar Eu, pe-acel, învia-l-voi
Când fi-va ziua de apoi.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
