Iov 29
29
Iov mai înainte
1Iov, vorba, și-a continuat
Și tot în pilde-a cuvântat:
2„Oh, cum nu pot acum, să fiu
Ca și în zilele când știu
Că Dumnezeu mă ocrotea,
3Când candela Lui strălucea
De-asupra creștetului meu
Și mă călăuzea mereu
Lumina Lui, în bezna-adâncă!
4Oare de ce nu mai sunt încă,
În zilele puterii mele!
Atunci, în zilele acele,
Ca un prieten, Dumnezeu
Veghea peste căminul meu.
5Ai mei pași însoțiți erau
De El, iar fiii mei stăteau
6În jurul meu; mi s-au scăldat
Pași-n smântână și-a vărsat
Untdelemn stânca, lângă mine.
7Dacă simțeam că-mi vine bine,
Spre poarta târgului plecam,
Iar în piață când voiam
Să am un scaun pregătit,
8Cei tineri se trăgeau, smerit,
‘Napoi, atunci când eu soseam.
De-așa respect mă bucuram,
Încât bătrânii se sculau,
Toți, în picioare; își opreau
9Mai marii, cuvântările
Și își astupau gurile.
10Chiar căpetenia tăcea –
De-al gurii cer, i se lipea
11Limba; cine m-a auzit
Vorbind, mi-a spus că-s fericit,
Iar ochiul care m-a văzut,
M-a lăudat. Multe-am făcut.
12Pe cel sărac îl ajutam,
Iar pe orfan îl sprijineam.
13Noian de binecuvântări
Mă ajungeau, pentru lucrări,
Pe care eu le-am împlinit
Celui ce-a fost nenorocit.
Văduvei inima-i umpleam
Cu bucurie – mă-nveleam
14Doar cu dreptatea, și-ntărit,
De-mbrăcăminte i-am slujit.
Neprihănirea, drept manta,
Turban care pe cap îmi sta
Mi-a fost mereu. Eu, orbului,
15Ochi îi eram, iar șchiopului
Picior i-am fost. Le eram tată
16Sărmanilor și cercetată
A omului străin pricină,
Era mereu. Pentru-a sa vină,
17Celui nedrept falca-i rupeam
Și-apoi din dinți, preda-i smulgeam.
18Atunci am zis: „În cuibul meu,
Voiesc să stau și să mor eu.
Multe vor fi zilele mele;
Ca și nisipul fi-vor ele,
19Iar rădăcinile-mi vor da
De apă și îmi va uda
Roua, coroana înfrunzită,
20Iar slava mea va fi-nverzită
Și arcul meu, întinerit.”
21De toți, atent, eram privit.
În liniște mă ascultau
Și sfaturile-mi așteptau.
22Când de vorbit terminam eu,
Nimenea, la cuvântul meu,
Nu mai avea de-adăugat
Nimic, ci eram aprobat,
Căci rouă binefăcătoare
Fusese a mea cuvântare.
23Ca pe o ploaie m-așteptau
Cu toții; gurile-și căscau,
Ca după-a primăverii ploaie.
24Când îi vedeam că li se-nmoaie
Inima-n piept, eu le zâmbeam
Și astfel îi îmbărbătam.
Nimeni s-alunge, nu putea,
Seninul, de pe fața mea.
25Mie – la oamenii acei –
Să merg, să povestesc cu ei,
Mult mi-a plăcut. Mă așezam
În frunte și parcă eram
Un împărat, între soldați,
Mângâietor, printre-ntristați.”
Selectat acum:
Iov 29: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Iov 29
29
Iov mai înainte
1Iov, vorba, și-a continuat
Și tot în pilde-a cuvântat:
2„Oh, cum nu pot acum, să fiu
Ca și în zilele când știu
Că Dumnezeu mă ocrotea,
3Când candela Lui strălucea
De-asupra creștetului meu
Și mă călăuzea mereu
Lumina Lui, în bezna-adâncă!
4Oare de ce nu mai sunt încă,
În zilele puterii mele!
Atunci, în zilele acele,
Ca un prieten, Dumnezeu
Veghea peste căminul meu.
5Ai mei pași însoțiți erau
De El, iar fiii mei stăteau
6În jurul meu; mi s-au scăldat
Pași-n smântână și-a vărsat
Untdelemn stânca, lângă mine.
7Dacă simțeam că-mi vine bine,
Spre poarta târgului plecam,
Iar în piață când voiam
Să am un scaun pregătit,
8Cei tineri se trăgeau, smerit,
‘Napoi, atunci când eu soseam.
De-așa respect mă bucuram,
Încât bătrânii se sculau,
Toți, în picioare; își opreau
9Mai marii, cuvântările
Și își astupau gurile.
10Chiar căpetenia tăcea –
De-al gurii cer, i se lipea
11Limba; cine m-a auzit
Vorbind, mi-a spus că-s fericit,
Iar ochiul care m-a văzut,
M-a lăudat. Multe-am făcut.
12Pe cel sărac îl ajutam,
Iar pe orfan îl sprijineam.
13Noian de binecuvântări
Mă ajungeau, pentru lucrări,
Pe care eu le-am împlinit
Celui ce-a fost nenorocit.
Văduvei inima-i umpleam
Cu bucurie – mă-nveleam
14Doar cu dreptatea, și-ntărit,
De-mbrăcăminte i-am slujit.
Neprihănirea, drept manta,
Turban care pe cap îmi sta
Mi-a fost mereu. Eu, orbului,
15Ochi îi eram, iar șchiopului
Picior i-am fost. Le eram tată
16Sărmanilor și cercetată
A omului străin pricină,
Era mereu. Pentru-a sa vină,
17Celui nedrept falca-i rupeam
Și-apoi din dinți, preda-i smulgeam.
18Atunci am zis: „În cuibul meu,
Voiesc să stau și să mor eu.
Multe vor fi zilele mele;
Ca și nisipul fi-vor ele,
19Iar rădăcinile-mi vor da
De apă și îmi va uda
Roua, coroana înfrunzită,
20Iar slava mea va fi-nverzită
Și arcul meu, întinerit.”
21De toți, atent, eram privit.
În liniște mă ascultau
Și sfaturile-mi așteptau.
22Când de vorbit terminam eu,
Nimenea, la cuvântul meu,
Nu mai avea de-adăugat
Nimic, ci eram aprobat,
Căci rouă binefăcătoare
Fusese a mea cuvântare.
23Ca pe o ploaie m-așteptau
Cu toții; gurile-și căscau,
Ca după-a primăverii ploaie.
24Când îi vedeam că li se-nmoaie
Inima-n piept, eu le zâmbeam
Și astfel îi îmbărbătam.
Nimeni s-alunge, nu putea,
Seninul, de pe fața mea.
25Mie – la oamenii acei –
Să merg, să povestesc cu ei,
Mult mi-a plăcut. Mă așezam
În frunte și parcă eram
Un împărat, între soldați,
Mângâietor, printre-ntristați.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca