Iosua 7
7
Nelegiuirea lui Acan
1Israel a păcătuit –
Prin ceea ce a săvârșit –
Față de Domnul, cu privire
La lucrul dat spre nimicire.
Astfel, Acan – acela care,
Pe Carmi, ca părinte-l are,
Apoi pe Zabdi și-n sfârșit
Și pe Zerah, fiind venit
Din a lui Iuda seminție –
Aprinse-a Domnului mânie,
Peste întregul Israel,
Căci ascunsese, pentru el,
Lucruri de care avea știre
Că date-s pentru nimicire.
2Spre Ai, iscoade s-au trimis,
Iar Iosua, astfel, le-a zis:
„Duceți-vă și cercetați
Țara și-apoi, vești, să ne dați!”
Chiar lângă Bet-Aven aflată,
Cetatea Ai e așezată,
La răsărit de locu-acel
Care chemat este, Betel.
Grabnic, iscoadele s-au dus,
Spre a-mplini ce li s-a spus.
3Când se întoarseră-napoi,
La Iosua, au zis apoi:
„De ce să porți poporul tot,
Să bați cetatea, când socot
Că numai două sau trei mii,
Dintre ai lui Israel fii,
Vor fi destui să reușească,
Cetatea Ai, s-o cucerească.
De ce să obosești acum,
Poporul și să-l porți pe drum,
Pentru locuitorii ei?
Puțini sunt oamenii acei.”
4Dintre-ai lui Israel copii,
Plecară-aproape la trei mii
De oameni, grabnic, spre cetate.
Ei n-au putut, însă, a bate
Pe cei ce-n ea au locuit,
Ci dimpotrivă, au fugit
Din fața lor, înspăimântați.
5Treizeci și șase de bărbați
Au fost uciși când au fugit.
Oastea din Ai i-a urmărit
Și-n văi la Șebarim, i-a-mpins.
O teamă mare a cuprins
Poporu-atunci și fiecare,
În pieptu-i, a simțit că are
O inimă înspăimântată,
Moale, cum apa se arată.
Mâhnirea și rugăciunea lui Iosua
6Când Iosua a auzit,
De-nfrângerea ce-a suferit
Poporul său, și-a sfâșiat
Haina și-apoi s-a aruncat,
Jos, în țărână, și-a zăcut
Până când seară s-a făcut –
Acolo-n fața Domnului –
Șezând lângă chivotul Lui.
Bătrânii toți, din Israel,
Au fost alăturea de el,
Și-n cap, țărână, și-au turnat.
7Iosua-n urmă L-a-ntrebat
Pe al său Domn și Dumnezeu:
„Oh Doamne, Dumnezeul meu,
Când ne-ai trecut peste Iordan,
Avut-ai Tu, oare, în plan,
Să prăpădești acest popor,
Prin mâna Amoriților?
Peste Iordan, noi nu treceam,
Dacă ăst lucru îl știam!
8Ce pot să spun, când ăst popor
Le-arată-acum, dușmanilor,
Dosul, fugind înspăimântat?
9Atuncea când vor fi aflat
Și Canaaniții și cei care
Sunt în această țară mare,
Ne vor înconjura și-apoi –
De pe pământ – șterși vom fi noi.
Dar Tu Doamne, ce-ai să-I faci oare
Atunci, Numelui Tău cel mare?”
Descoperirea și pedepsirea lui Acan
10Domnu-a-ntrebat, când l-a văzut:
„De ce stai, la pământ, căzut?
11Israel a păcătuit
Prin ceea ce a săvârșit,
Căci legământul ce l-am dat,
Nepăsător, el l-a călcat.
Deși poporu-ntreg știa
Că nu-i e-ngăduit să ia
Din lucrurile rânduite
A fi de flăcări nimicite,
Totuși, el nu s-a sinchisit,
Ci a furat și a mințit,
Dosind, prin lucrurile lui,
Cele-ale Ierihonului,
De care avusese știre
Că date sunt, spre nimicire.
12Din astă cauză – să știi –
Fug ai lui Israel copii,
De-ai lor vrăjmași. Sunt hărăziți,
Mereu, să fie nimiciți,
Căci Eu, de-acuma – la război –
N-am să Mă aflu, printre voi,
Până când fi-va-ndepărtat,
Din rândul vost’, tot ce-ați luat,
Tot ceea ce a fost sortit
A fi de flăcări nimicit.
13Acum, te scoală! Te-ntărește,
Și-ntreg poporul, îl sfințește!
Să poruncești: „Mâine, să fiți
Toți, pentru Dumnezeu, sfințiți,
Căci iată ce îmi spune El:
„Ascuns este, în Israel,
Un lucru ce a fost menit
A fi de flăcări nimicit.
În tabără, cât o să stea
Lucrul acel, nu veți putea
Să țineți piept vrăjmașilor,
Ci veți fugi din fața lor.
14Mâine, în zori, când vă sculați,
Aveți să fiți apropiați
Pe seminții și o să fie
Aleasă-atunci o seminție;
Iar seminția arătată
Prin sorți, va fi apropiată
După familiile care,
În componența sa, le are.
Familia care, arătată,
Este prin sorți, apropiată,
Pe case-n urmă, trebuiește,
Iar casa care se vădește
A fi, de Domnul arătată
Prin sorți, va fi apropiată
Atunci, după ai ei bărbați.
15Cei care fi-vor arătați,
Prin sorți, precum că au luat
Din lucrurile ce s-au dat
Spre nimicire, să se știe
Că arși vor trebui să fie,
Cu tot ce au pe-acest pământ,
Pentru că sfântul legământ,
Al Domnului, l-au încălcat,
Prin faptul că n-au ascultat
Porunca, săvârșind astfel,
O mișelie-n Israel.”
16Iosua s-a trezit, în zori,
Și pe-ai lui Israel feciori,
Pe seminții, i-a așezat.
Domnul – prin sorți – i-a arătat
Că a lui Iuda seminție
Se află sub vinovăție.
17Apoi, familiile toate,
Din Iuda, fost-au adunate.
Familia lui Zerah, îndată,
S-a dovedit cea căutată
Și-a fost, pe case, împărțită.
Casa lui Zabdi-a fost găsită,
Când sorții fost-au aruncați.
18Apoi, au fost ai ei bărbați
Aleși, la fel: cel ce-a ieșit
La sorți, Acan, era numit.
Tată, pe Carmi, îl avea,
Pe Zabdi și de-asemenea
Și pe Zerah. Precum se știe,
Din a lui Iuda seminție,
Se pogora Acan acel,
În tabăra lui Israel.
19După ce astfel îl găsise,
Pe vinovat, Iosua zise:
„Fiule, slavă-I dăruiește
Lui Dumnezeu! Mărturisește
Tot ce-ai făcut. Când îmi răspunzi,
Te rog, nimic, să nu-mi ascunzi.”
20Acan, atuncea, a vorbit:
„E drept că am păcătuit,
Față de Domnul Dumnezeu.
Ascultă dar, ce-am făcut eu:
21În prada de cari aveam știre
Că dată e spre nimicire,
O mantie, eu am văzut –
De la Șinear; ea mi-a plăcut
Și am luat-o. Am aflat
Argint apoi, și l-am luat –
Cam două sute sicli-avea.
Am mai găsit, de-asemenea,
Și o tăblie minunată,
Care, din aur, e lucrată,
Iar greutatea ce-o avea,
Cincizeci de sicli cântărea.
Pe toate-acestea, le-am poftit.
Deci le-am luat și le-am dosit,
În cortul meu. Ascunse sânt,
În al său mijloc, în pământ.
Acolo-s lucrurile-acele,
Și-argintul este pus sub ele.”
22Iosua, oameni, a trimis,
Care-au găsit – precum a zis
Acan – în cort, toate acele
Lucruri și-argintul de sub ele.
23Le-au scos afară și le-au dus
Și-apoi, în față, i le-au pus,
Lui Iosua, poporului,
Precum și-n fața Domnului.
24Iosua-ndată – iar cu el,
Întreg poporul Israel –
L-au prins pe-Acan – pe-acela care,
Părinte, pe Zerah, îl are.
Cu el odată, au luat
Argintul care-a fost furat,
Placa de aur și cu ea,
Mantaua. De asemenea,
Luați au fost și ai săi prunci;
Și vite-au mai luat atunci:
Măgari, cirezile de boi,
Precum și turmele de oi.
Luat a fost cortul în care
A locuit, cu tot ce are.
Acan, cu tot ce-a dobândit,
Cu cei pe cari i-a zămislit,
Luați au fost, de-al lor popor,
Și duși în vale la Acor.
25Iosua, astfel, a vorbit:
„Iată că ne-ai nenorocit,
Prin felu-n care ai lucrat.
De ce, porunca, mi-ai călcat?
De ce n-ai ascultat de mine?
Domnul aduce, peste tine,
Nenorocirea, cum a zis!”
Cu pietre-Acan a fost ucis,
De către-ntregul Israel.
26Pietre au pus apoi, pe el,
Și un morman mare-au făcut,
Cari și azi poate fi văzut.
Astfel, mânia Domnului,
S-a tras de pe poporul Lui,
Iar locul, nume, a primit,
„Acor”, cari este tălmăcit
Prin numele de „Tulburare”,
Dat după astă întâmplare.
Selectat acum:
Iosua 7: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Iosua 7
7
Nelegiuirea lui Acan
1Israel a păcătuit –
Prin ceea ce a săvârșit –
Față de Domnul, cu privire
La lucrul dat spre nimicire.
Astfel, Acan – acela care,
Pe Carmi, ca părinte-l are,
Apoi pe Zabdi și-n sfârșit
Și pe Zerah, fiind venit
Din a lui Iuda seminție –
Aprinse-a Domnului mânie,
Peste întregul Israel,
Căci ascunsese, pentru el,
Lucruri de care avea știre
Că date-s pentru nimicire.
2Spre Ai, iscoade s-au trimis,
Iar Iosua, astfel, le-a zis:
„Duceți-vă și cercetați
Țara și-apoi, vești, să ne dați!”
Chiar lângă Bet-Aven aflată,
Cetatea Ai e așezată,
La răsărit de locu-acel
Care chemat este, Betel.
Grabnic, iscoadele s-au dus,
Spre a-mplini ce li s-a spus.
3Când se întoarseră-napoi,
La Iosua, au zis apoi:
„De ce să porți poporul tot,
Să bați cetatea, când socot
Că numai două sau trei mii,
Dintre ai lui Israel fii,
Vor fi destui să reușească,
Cetatea Ai, s-o cucerească.
De ce să obosești acum,
Poporul și să-l porți pe drum,
Pentru locuitorii ei?
Puțini sunt oamenii acei.”
4Dintre-ai lui Israel copii,
Plecară-aproape la trei mii
De oameni, grabnic, spre cetate.
Ei n-au putut, însă, a bate
Pe cei ce-n ea au locuit,
Ci dimpotrivă, au fugit
Din fața lor, înspăimântați.
5Treizeci și șase de bărbați
Au fost uciși când au fugit.
Oastea din Ai i-a urmărit
Și-n văi la Șebarim, i-a-mpins.
O teamă mare a cuprins
Poporu-atunci și fiecare,
În pieptu-i, a simțit că are
O inimă înspăimântată,
Moale, cum apa se arată.
Mâhnirea și rugăciunea lui Iosua
6Când Iosua a auzit,
De-nfrângerea ce-a suferit
Poporul său, și-a sfâșiat
Haina și-apoi s-a aruncat,
Jos, în țărână, și-a zăcut
Până când seară s-a făcut –
Acolo-n fața Domnului –
Șezând lângă chivotul Lui.
Bătrânii toți, din Israel,
Au fost alăturea de el,
Și-n cap, țărână, și-au turnat.
7Iosua-n urmă L-a-ntrebat
Pe al său Domn și Dumnezeu:
„Oh Doamne, Dumnezeul meu,
Când ne-ai trecut peste Iordan,
Avut-ai Tu, oare, în plan,
Să prăpădești acest popor,
Prin mâna Amoriților?
Peste Iordan, noi nu treceam,
Dacă ăst lucru îl știam!
8Ce pot să spun, când ăst popor
Le-arată-acum, dușmanilor,
Dosul, fugind înspăimântat?
9Atuncea când vor fi aflat
Și Canaaniții și cei care
Sunt în această țară mare,
Ne vor înconjura și-apoi –
De pe pământ – șterși vom fi noi.
Dar Tu Doamne, ce-ai să-I faci oare
Atunci, Numelui Tău cel mare?”
Descoperirea și pedepsirea lui Acan
10Domnu-a-ntrebat, când l-a văzut:
„De ce stai, la pământ, căzut?
11Israel a păcătuit
Prin ceea ce a săvârșit,
Căci legământul ce l-am dat,
Nepăsător, el l-a călcat.
Deși poporu-ntreg știa
Că nu-i e-ngăduit să ia
Din lucrurile rânduite
A fi de flăcări nimicite,
Totuși, el nu s-a sinchisit,
Ci a furat și a mințit,
Dosind, prin lucrurile lui,
Cele-ale Ierihonului,
De care avusese știre
Că date sunt, spre nimicire.
12Din astă cauză – să știi –
Fug ai lui Israel copii,
De-ai lor vrăjmași. Sunt hărăziți,
Mereu, să fie nimiciți,
Căci Eu, de-acuma – la război –
N-am să Mă aflu, printre voi,
Până când fi-va-ndepărtat,
Din rândul vost’, tot ce-ați luat,
Tot ceea ce a fost sortit
A fi de flăcări nimicit.
13Acum, te scoală! Te-ntărește,
Și-ntreg poporul, îl sfințește!
Să poruncești: „Mâine, să fiți
Toți, pentru Dumnezeu, sfințiți,
Căci iată ce îmi spune El:
„Ascuns este, în Israel,
Un lucru ce a fost menit
A fi de flăcări nimicit.
În tabără, cât o să stea
Lucrul acel, nu veți putea
Să țineți piept vrăjmașilor,
Ci veți fugi din fața lor.
14Mâine, în zori, când vă sculați,
Aveți să fiți apropiați
Pe seminții și o să fie
Aleasă-atunci o seminție;
Iar seminția arătată
Prin sorți, va fi apropiată
După familiile care,
În componența sa, le are.
Familia care, arătată,
Este prin sorți, apropiată,
Pe case-n urmă, trebuiește,
Iar casa care se vădește
A fi, de Domnul arătată
Prin sorți, va fi apropiată
Atunci, după ai ei bărbați.
15Cei care fi-vor arătați,
Prin sorți, precum că au luat
Din lucrurile ce s-au dat
Spre nimicire, să se știe
Că arși vor trebui să fie,
Cu tot ce au pe-acest pământ,
Pentru că sfântul legământ,
Al Domnului, l-au încălcat,
Prin faptul că n-au ascultat
Porunca, săvârșind astfel,
O mișelie-n Israel.”
16Iosua s-a trezit, în zori,
Și pe-ai lui Israel feciori,
Pe seminții, i-a așezat.
Domnul – prin sorți – i-a arătat
Că a lui Iuda seminție
Se află sub vinovăție.
17Apoi, familiile toate,
Din Iuda, fost-au adunate.
Familia lui Zerah, îndată,
S-a dovedit cea căutată
Și-a fost, pe case, împărțită.
Casa lui Zabdi-a fost găsită,
Când sorții fost-au aruncați.
18Apoi, au fost ai ei bărbați
Aleși, la fel: cel ce-a ieșit
La sorți, Acan, era numit.
Tată, pe Carmi, îl avea,
Pe Zabdi și de-asemenea
Și pe Zerah. Precum se știe,
Din a lui Iuda seminție,
Se pogora Acan acel,
În tabăra lui Israel.
19După ce astfel îl găsise,
Pe vinovat, Iosua zise:
„Fiule, slavă-I dăruiește
Lui Dumnezeu! Mărturisește
Tot ce-ai făcut. Când îmi răspunzi,
Te rog, nimic, să nu-mi ascunzi.”
20Acan, atuncea, a vorbit:
„E drept că am păcătuit,
Față de Domnul Dumnezeu.
Ascultă dar, ce-am făcut eu:
21În prada de cari aveam știre
Că dată e spre nimicire,
O mantie, eu am văzut –
De la Șinear; ea mi-a plăcut
Și am luat-o. Am aflat
Argint apoi, și l-am luat –
Cam două sute sicli-avea.
Am mai găsit, de-asemenea,
Și o tăblie minunată,
Care, din aur, e lucrată,
Iar greutatea ce-o avea,
Cincizeci de sicli cântărea.
Pe toate-acestea, le-am poftit.
Deci le-am luat și le-am dosit,
În cortul meu. Ascunse sânt,
În al său mijloc, în pământ.
Acolo-s lucrurile-acele,
Și-argintul este pus sub ele.”
22Iosua, oameni, a trimis,
Care-au găsit – precum a zis
Acan – în cort, toate acele
Lucruri și-argintul de sub ele.
23Le-au scos afară și le-au dus
Și-apoi, în față, i le-au pus,
Lui Iosua, poporului,
Precum și-n fața Domnului.
24Iosua-ndată – iar cu el,
Întreg poporul Israel –
L-au prins pe-Acan – pe-acela care,
Părinte, pe Zerah, îl are.
Cu el odată, au luat
Argintul care-a fost furat,
Placa de aur și cu ea,
Mantaua. De asemenea,
Luați au fost și ai săi prunci;
Și vite-au mai luat atunci:
Măgari, cirezile de boi,
Precum și turmele de oi.
Luat a fost cortul în care
A locuit, cu tot ce are.
Acan, cu tot ce-a dobândit,
Cu cei pe cari i-a zămislit,
Luați au fost, de-al lor popor,
Și duși în vale la Acor.
25Iosua, astfel, a vorbit:
„Iată că ne-ai nenorocit,
Prin felu-n care ai lucrat.
De ce, porunca, mi-ai călcat?
De ce n-ai ascultat de mine?
Domnul aduce, peste tine,
Nenorocirea, cum a zis!”
Cu pietre-Acan a fost ucis,
De către-ntregul Israel.
26Pietre au pus apoi, pe el,
Și un morman mare-au făcut,
Cari și azi poate fi văzut.
Astfel, mânia Domnului,
S-a tras de pe poporul Lui,
Iar locul, nume, a primit,
„Acor”, cari este tălmăcit
Prin numele de „Tulburare”,
Dat după astă întâmplare.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca