Cu cel care nădăjduiește
În El, bun, Domnul Se vădește
Și milă-arată ne-ncetat,
Celui care L-a căutat.
Stai în tăcere, că e bine
Să așptepți astfel, până vine
Și ajutorul Domnului.
Bine îi este omului,
Un jug să poarte-n tinerețe.
Singur să stea și să învețe
Să tacă dor, căci jugul lui
Este din partea Domnului.
Să-și umple gura cu țărână
Și să nădăjduiască până
Nădejdea i se împlinește.
Să-și dea, celui ce îl lovește,
Obrazul și să cate iară,
Ca să se sature de-ocară,
Pentru că Domnul – să se știe –
Nu leapădă pentru vecie.
Dacă pe cineva mâhnește,
În urmă iar îi dăruiește –
În bunătatea Lui cea mare –
Nemărginita-I îndurare.
Căci El, plăcere, nu găsește,
Atuncea când îi necăjește
Pe-ai oamenilor fii. Astfel,
Nu are bucurie-n El,
Când trebuie să necăjească,
Voind ca să îi pedepsească.
Când în picioare – mai apoi –
Călcați sunt prinșii de război
Ai unei țări, când se vădește
Cum că dreptatea nu răzbește,
Ci-n fața Celui Prea ‘Nalt – iată –
Ajuns-a de a fi călcată,
Când omul e nedreptățit
Deși dreptate-a dovedit,
E cineva cari poate crede,
Cumva, că Domnul chiar nu vede?
Dar cine, oare, a vestit
Ceva, care s-a împlinit,
Fără de voia Domnului
Și fără de porunca Lui?
Din gura Celui Prea ‘Nalt, iată,
Nu au să iasă, totodată,
Bine și rău? Ce trebuiește,
Să plângă omul, cât trăiește?
Mai bine, plângă fiecare,
Pentru păcatul ce îl are!
La mersul nostru, să luăm
Seama și să îl cercetăm,
Ca să putem veni apoi,
La Domnul nostru, înapoi.
Cu ale noastre mâini, de-odată,
Și inima fie-nălțată
Spre Dumnezeu, zicând apoi:
„Păcătuit-am, Doamne, noi,
Căci îndărătnici ne-am vădit!
De-aceea, Tu ne-ai pedepsit!
Iertare, nu am căpătat!”
Atuncea când Te-ai mâniat,
Tu Te-ai ascuns, ne-ai urmărit
Și fără milă ne-ai lovit
Și ne-ai ucis. Tu Ți-ai luat
Un nor și Te-ai înfășurat
În el, ca ruga înălțată
De către noi, să nu străbată
Până la Tine. Am văzut
Că printre neamuri ne-ai făcut
Ca de batjocură să fim,
În orice loc noi ne găsim.
Ai noști’ vrăjmași se semețesc
Și împotrivă-ne vorbesc.
De groază fost-am urmăriți
Și-apoi de groapă-am fost pândiți.
Prăpădul ne e parte – iată –
Și pustiirea, totodată.
Ape-n șuvoaie îmi țâșnesc,
Din ochi, pentru că ei zăresc
Prăpădul fiicei cea pe care
Sărmanul meu popor o are.
Ochiul, în lacrimi, se topește,
Căci plânsul nu mai contenește,
Până când Domnul va vedea,
Din ceruri, întristarea mea.
Am plâns și plâng pentru acele
Fiice ale cetății mele.
Ochii mă dor de plâns, căci eu
Și pentru ele-am plâns, mereu.
Mulți m-au urât, fără temei
Și prigonit am fost de ei,
Precum o pasăre gonită.
Îmi voiau viața nimicită
Și-apoi în groapă azvârlit,
Au vrut să fiu. S-au îmbulzit
În juru-mi, și au aruncat
Pietre asupră-mi, ne-ncetat.
Noian de ape au venit
Și peste cap mi-au năvălit.
Când valurile le-am văzut,
Am zis de-ndată: „Sunt pierdut!”
Dar am chemat Numele Tău,
Doamne, în ceasu-acela rău –
Din groapa-n care m-am aflat –
Iar Tu, Doamne, m-ai ascultat.
Nu-Ți astupa, o, Domnul meu,
Urechea, ci seamă, mereu,
Să iei Tu dar, la al meu chin
De care sufletul mi-e plin.”
În ziua-n care Te-am chemat,
De mine Te-ai apropiat
Și-ai zis în ăst fel: „Nu te teme!”
Doamne, eu știu că-n orice vreme
Doar Tu ai apărat, mereu,
Pricina sufletului meu
Și viața mi-ai răscumpărat!
Văzut-ai că sunt apăsat.
De-aceea, Doamne, Te arată
Și fă-mi dreptate, de îndată.
Văzut-ai cum au uneltit
În contra mea și-au plănuit
Să se răzbune toți, pe mine.
Doamne, ai auzit prea bine,
Ocările ce le-au rostit
Și tot ceea ce-au uneltit
În contra mea. Îți e știut,
Ce fel de planuri au făcut
Și ce cuvinte au purtat
În contra mea, neîncetat.
Privește dar, fără-ndoială,
Când stau ei jos și când se scoală
Și-ai să mă vezi batjocorit,
În al lor cântec, negreșit.
Le răsplătește tuturor,
Doamne, doar după fapta lor!
Inima lor, s-o împietrești
Și-al Tău blestem să îl zvârlești,
Asupra lor! A Ta mânie
Să-i urmărească pe vecie
Și de sub cerurile Tale,
Șterge-i cu tot cu a lor cale!”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
