Plângerile lui Ieremia 3
3
Suferințe și mângâieri
1Eu sunt un om care-a văzut
Durerea, căci s-a abătut
Asupra mea, nuiaua Lui,
Cea a urgiei Domnului.
2M-a dus, în beznă să mă țină,
Să nu am parte de lumină.
3El, zi de zi, în contra mea,
Ale Lui mâini Și le-ntindea.
4Carne și piele, mi-a lovit,
Iar oasele mi le-a zdrobit.
5În jurul meu, zid a-nălțat
Și-n urmă m-a înconjurat
Doar cu otravă și cu fiere
Și mi-a adus multă durere.
6Ca morții am ajuns la fel,
Căci sunt în beznă dus, de El.
7Un zid, în jur, mi-a ridicat –
Ca să nu scap – și m-a legat
În lanțurile cele grele.
8Degeaba-s strigătele mele.
Zadarnic Îi cer ajutor,
Căci El este nepăsător
Și nu primește ruga mea.
9Aveam o cale, însă ea
Se-nfundă, căci pietre cioplite,
Pe ea, au fost îngrămădite,
De către El. El mi-a strâmbat
Cărările ce le-am urmat.
10Ca și un urs, ca și un leu,
El mă pândește tot mereu,
Din locu-n care S-a ascuns.
11Până la mine a pătruns
Și căile mi le-a-ncurcat.
În urmă, El S-a aruncat
Asupră-mi și m-a pustiit.
12Țintă, apoi, m-a rânduit,
Pentru săgeata ce-a zburat
Când arcul Și l-a încordat.
13Săgețile din tolba Lui
Mi-au rupt din carnea trupului
Și în rărunchi mi s-au înfipt.
14De râs sunt și-s batjocorit
Mereu, în fața tuturor.
În cântece, al meu popor,
M-a pus, râzând pe seama mea.
15Am avut parte de a bea
Amărăciuni și-n loc de vin,
M-am îmbătat doar cu pelin.
16Cu pietre, dinții mi-a sfărmat.
Cenușă-apoi a presărat,
17Peste-al meu cap, iar pacea mea,
Venit-a-n urmă să mi-o ia.
De-atuncea, eu nu mai am știre
Despre ce-nseamnă fericire.
18Am zis: „Puterea mi s-a dus
Și-apoi în Domnul Cel de Sus
Nu poți să mai nădăjduiești.”
19„Te rog însă, să Te gândești
Că suferință am din plin
Și beau otravă și pelin!”
20De ele, când își amintește,
De-ndat’, sufletu-mi se mâhnește.
21Iată dar, ceea ce gândesc,
De pot să mai nădăjduiesc:
22Știu! Bunătățile pe care,
Domnul, în mâna Sa, le are,
Nu pot să se fi isprăvit!
De-asemenea, nu s-a sfârșit
Nici îndurarea Domnului,
23Căci prin bunăvoința Lui,
Se înnoiesc toate, dând viață,
În fiecare dimineață.
Credincioșia Ta e tare,
Vădindu-se nespus de mare!”
24„Domnul e moștenirea mea,
De care, parte, voi avea” –
Zice, acum, sufletul meu,
Îmbărbătându-se mereu.
De-aceea eu nădăjduiesc
În El, mereu, și mă-ntăresc.
25Cu cel care nădăjduiește
În El, bun, Domnul Se vădește
Și milă-arată ne-ncetat,
Celui care L-a căutat.
26Stai în tăcere, că e bine
Să așptepți astfel, până vine
Și ajutorul Domnului.
27Bine îi este omului,
Un jug să poarte-n tinerețe.
28Singur să stea și să învețe
Să tacă dor, căci jugul lui
Este din partea Domnului.
29Să-și umple gura cu țărână
Și să nădăjduiască până
Nădejdea i se împlinește.
30Să-și dea, celui ce îl lovește,
Obrazul și să cate iară,
Ca să se sature de-ocară,
31Pentru că Domnul – să se știe –
Nu leapădă pentru vecie.
32Dacă pe cineva mâhnește,
În urmă iar îi dăruiește –
În bunătatea Lui cea mare –
Nemărginita-I îndurare.
33Căci El, plăcere, nu găsește,
Atuncea când îi necăjește
Pe-ai oamenilor fii. Astfel,
Nu are bucurie-n El,
Când trebuie să necăjească,
Voind ca să îi pedepsească.
34Când în picioare – mai apoi –
Călcați sunt prinșii de război
Ai unei țări, când se vădește
35Cum că dreptatea nu răzbește,
Ci-n fața Celui Prea ‘Nalt – iată –
Ajuns-a de a fi călcată,
36Când omul e nedreptățit
Deși dreptate-a dovedit,
E cineva cari poate crede,
Cumva, că Domnul chiar nu vede?
37Dar cine, oare, a vestit
Ceva, care s-a împlinit,
Fără de voia Domnului
Și fără de porunca Lui?
38Din gura Celui Prea ‘Nalt, iată,
Nu au să iasă, totodată,
Bine și rău? Ce trebuiește,
39Să plângă omul, cât trăiește?
Mai bine, plângă fiecare,
Pentru păcatul ce îl are!
40La mersul nostru, să luăm
Seama și să îl cercetăm,
Ca să putem veni apoi,
La Domnul nostru, înapoi.
41Cu ale noastre mâini, de-odată,
Și inima fie-nălțată
Spre Dumnezeu, zicând apoi:
42„Păcătuit-am, Doamne, noi,
Căci îndărătnici ne-am vădit!
De-aceea, Tu ne-ai pedepsit!
Iertare, nu am căpătat!”
43Atuncea când Te-ai mâniat,
Tu Te-ai ascuns, ne-ai urmărit
Și fără milă ne-ai lovit
Și ne-ai ucis. Tu Ți-ai luat
44Un nor și Te-ai înfășurat
În el, ca ruga înălțată
De către noi, să nu străbată
Până la Tine. Am văzut
45Că printre neamuri ne-ai făcut
Ca de batjocură să fim,
În orice loc noi ne găsim.
46Ai noști’ vrăjmași se semețesc
Și împotrivă-ne vorbesc.
47De groază fost-am urmăriți
Și-apoi de groapă-am fost pândiți.
Prăpădul ne e parte – iată –
Și pustiirea, totodată.
48Ape-n șuvoaie îmi țâșnesc,
Din ochi, pentru că ei zăresc
Prăpădul fiicei cea pe care
Sărmanul meu popor o are.
49Ochiul, în lacrimi, se topește,
Căci plânsul nu mai contenește,
50Până când Domnul va vedea,
Din ceruri, întristarea mea.
51Am plâns și plâng pentru acele
Fiice ale cetății mele.
Ochii mă dor de plâns, căci eu
Și pentru ele-am plâns, mereu.
52Mulți m-au urât, fără temei
Și prigonit am fost de ei,
Precum o pasăre gonită.
53Îmi voiau viața nimicită
Și-apoi în groapă azvârlit,
Au vrut să fiu. S-au îmbulzit
În juru-mi, și au aruncat
Pietre asupră-mi, ne-ncetat.
54Noian de ape au venit
Și peste cap mi-au năvălit.
Când valurile le-am văzut,
Am zis de-ndată: „Sunt pierdut!”
55Dar am chemat Numele Tău,
Doamne, în ceasu-acela rău –
Din groapa-n care m-am aflat –
56Iar Tu, Doamne, m-ai ascultat.
Nu-Ți astupa, o, Domnul meu,
Urechea, ci seamă, mereu,
Să iei Tu dar, la al meu chin
De care sufletul mi-e plin.”
57În ziua-n care Te-am chemat,
De mine Te-ai apropiat
Și-ai zis în ăst fel: „Nu te teme!”
58Doamne, eu știu că-n orice vreme
Doar Tu ai apărat, mereu,
Pricina sufletului meu
Și viața mi-ai răscumpărat!
59Văzut-ai că sunt apăsat.
De-aceea, Doamne, Te arată
Și fă-mi dreptate, de îndată.
60Văzut-ai cum au uneltit
În contra mea și-au plănuit
Să se răzbune toți, pe mine.
61Doamne, ai auzit prea bine,
Ocările ce le-au rostit
Și tot ceea ce-au uneltit
În contra mea. Îți e știut,
62Ce fel de planuri au făcut
Și ce cuvinte au purtat
În contra mea, neîncetat.
63Privește dar, fără-ndoială,
Când stau ei jos și când se scoală
Și-ai să mă vezi batjocorit,
În al lor cântec, negreșit.
64Le răsplătește tuturor,
Doamne, doar după fapta lor!
65Inima lor, s-o împietrești
Și-al Tău blestem să îl zvârlești,
Asupra lor! A Ta mânie
66Să-i urmărească pe vecie
Și de sub cerurile Tale,
Șterge-i cu tot cu a lor cale!”
Selectat acum:
Plângerile lui Ieremia 3: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Plângerile lui Ieremia 3
3
Suferințe și mângâieri
1Eu sunt un om care-a văzut
Durerea, căci s-a abătut
Asupra mea, nuiaua Lui,
Cea a urgiei Domnului.
2M-a dus, în beznă să mă țină,
Să nu am parte de lumină.
3El, zi de zi, în contra mea,
Ale Lui mâini Și le-ntindea.
4Carne și piele, mi-a lovit,
Iar oasele mi le-a zdrobit.
5În jurul meu, zid a-nălțat
Și-n urmă m-a înconjurat
Doar cu otravă și cu fiere
Și mi-a adus multă durere.
6Ca morții am ajuns la fel,
Căci sunt în beznă dus, de El.
7Un zid, în jur, mi-a ridicat –
Ca să nu scap – și m-a legat
În lanțurile cele grele.
8Degeaba-s strigătele mele.
Zadarnic Îi cer ajutor,
Căci El este nepăsător
Și nu primește ruga mea.
9Aveam o cale, însă ea
Se-nfundă, căci pietre cioplite,
Pe ea, au fost îngrămădite,
De către El. El mi-a strâmbat
Cărările ce le-am urmat.
10Ca și un urs, ca și un leu,
El mă pândește tot mereu,
Din locu-n care S-a ascuns.
11Până la mine a pătruns
Și căile mi le-a-ncurcat.
În urmă, El S-a aruncat
Asupră-mi și m-a pustiit.
12Țintă, apoi, m-a rânduit,
Pentru săgeata ce-a zburat
Când arcul Și l-a încordat.
13Săgețile din tolba Lui
Mi-au rupt din carnea trupului
Și în rărunchi mi s-au înfipt.
14De râs sunt și-s batjocorit
Mereu, în fața tuturor.
În cântece, al meu popor,
M-a pus, râzând pe seama mea.
15Am avut parte de a bea
Amărăciuni și-n loc de vin,
M-am îmbătat doar cu pelin.
16Cu pietre, dinții mi-a sfărmat.
Cenușă-apoi a presărat,
17Peste-al meu cap, iar pacea mea,
Venit-a-n urmă să mi-o ia.
De-atuncea, eu nu mai am știre
Despre ce-nseamnă fericire.
18Am zis: „Puterea mi s-a dus
Și-apoi în Domnul Cel de Sus
Nu poți să mai nădăjduiești.”
19„Te rog însă, să Te gândești
Că suferință am din plin
Și beau otravă și pelin!”
20De ele, când își amintește,
De-ndat’, sufletu-mi se mâhnește.
21Iată dar, ceea ce gândesc,
De pot să mai nădăjduiesc:
22Știu! Bunătățile pe care,
Domnul, în mâna Sa, le are,
Nu pot să se fi isprăvit!
De-asemenea, nu s-a sfârșit
Nici îndurarea Domnului,
23Căci prin bunăvoința Lui,
Se înnoiesc toate, dând viață,
În fiecare dimineață.
Credincioșia Ta e tare,
Vădindu-se nespus de mare!”
24„Domnul e moștenirea mea,
De care, parte, voi avea” –
Zice, acum, sufletul meu,
Îmbărbătându-se mereu.
De-aceea eu nădăjduiesc
În El, mereu, și mă-ntăresc.
25Cu cel care nădăjduiește
În El, bun, Domnul Se vădește
Și milă-arată ne-ncetat,
Celui care L-a căutat.
26Stai în tăcere, că e bine
Să așptepți astfel, până vine
Și ajutorul Domnului.
27Bine îi este omului,
Un jug să poarte-n tinerețe.
28Singur să stea și să învețe
Să tacă dor, căci jugul lui
Este din partea Domnului.
29Să-și umple gura cu țărână
Și să nădăjduiască până
Nădejdea i se împlinește.
30Să-și dea, celui ce îl lovește,
Obrazul și să cate iară,
Ca să se sature de-ocară,
31Pentru că Domnul – să se știe –
Nu leapădă pentru vecie.
32Dacă pe cineva mâhnește,
În urmă iar îi dăruiește –
În bunătatea Lui cea mare –
Nemărginita-I îndurare.
33Căci El, plăcere, nu găsește,
Atuncea când îi necăjește
Pe-ai oamenilor fii. Astfel,
Nu are bucurie-n El,
Când trebuie să necăjească,
Voind ca să îi pedepsească.
34Când în picioare – mai apoi –
Călcați sunt prinșii de război
Ai unei țări, când se vădește
35Cum că dreptatea nu răzbește,
Ci-n fața Celui Prea ‘Nalt – iată –
Ajuns-a de a fi călcată,
36Când omul e nedreptățit
Deși dreptate-a dovedit,
E cineva cari poate crede,
Cumva, că Domnul chiar nu vede?
37Dar cine, oare, a vestit
Ceva, care s-a împlinit,
Fără de voia Domnului
Și fără de porunca Lui?
38Din gura Celui Prea ‘Nalt, iată,
Nu au să iasă, totodată,
Bine și rău? Ce trebuiește,
39Să plângă omul, cât trăiește?
Mai bine, plângă fiecare,
Pentru păcatul ce îl are!
40La mersul nostru, să luăm
Seama și să îl cercetăm,
Ca să putem veni apoi,
La Domnul nostru, înapoi.
41Cu ale noastre mâini, de-odată,
Și inima fie-nălțată
Spre Dumnezeu, zicând apoi:
42„Păcătuit-am, Doamne, noi,
Căci îndărătnici ne-am vădit!
De-aceea, Tu ne-ai pedepsit!
Iertare, nu am căpătat!”
43Atuncea când Te-ai mâniat,
Tu Te-ai ascuns, ne-ai urmărit
Și fără milă ne-ai lovit
Și ne-ai ucis. Tu Ți-ai luat
44Un nor și Te-ai înfășurat
În el, ca ruga înălțată
De către noi, să nu străbată
Până la Tine. Am văzut
45Că printre neamuri ne-ai făcut
Ca de batjocură să fim,
În orice loc noi ne găsim.
46Ai noști’ vrăjmași se semețesc
Și împotrivă-ne vorbesc.
47De groază fost-am urmăriți
Și-apoi de groapă-am fost pândiți.
Prăpădul ne e parte – iată –
Și pustiirea, totodată.
48Ape-n șuvoaie îmi țâșnesc,
Din ochi, pentru că ei zăresc
Prăpădul fiicei cea pe care
Sărmanul meu popor o are.
49Ochiul, în lacrimi, se topește,
Căci plânsul nu mai contenește,
50Până când Domnul va vedea,
Din ceruri, întristarea mea.
51Am plâns și plâng pentru acele
Fiice ale cetății mele.
Ochii mă dor de plâns, căci eu
Și pentru ele-am plâns, mereu.
52Mulți m-au urât, fără temei
Și prigonit am fost de ei,
Precum o pasăre gonită.
53Îmi voiau viața nimicită
Și-apoi în groapă azvârlit,
Au vrut să fiu. S-au îmbulzit
În juru-mi, și au aruncat
Pietre asupră-mi, ne-ncetat.
54Noian de ape au venit
Și peste cap mi-au năvălit.
Când valurile le-am văzut,
Am zis de-ndată: „Sunt pierdut!”
55Dar am chemat Numele Tău,
Doamne, în ceasu-acela rău –
Din groapa-n care m-am aflat –
56Iar Tu, Doamne, m-ai ascultat.
Nu-Ți astupa, o, Domnul meu,
Urechea, ci seamă, mereu,
Să iei Tu dar, la al meu chin
De care sufletul mi-e plin.”
57În ziua-n care Te-am chemat,
De mine Te-ai apropiat
Și-ai zis în ăst fel: „Nu te teme!”
58Doamne, eu știu că-n orice vreme
Doar Tu ai apărat, mereu,
Pricina sufletului meu
Și viața mi-ai răscumpărat!
59Văzut-ai că sunt apăsat.
De-aceea, Doamne, Te arată
Și fă-mi dreptate, de îndată.
60Văzut-ai cum au uneltit
În contra mea și-au plănuit
Să se răzbune toți, pe mine.
61Doamne, ai auzit prea bine,
Ocările ce le-au rostit
Și tot ceea ce-au uneltit
În contra mea. Îți e știut,
62Ce fel de planuri au făcut
Și ce cuvinte au purtat
În contra mea, neîncetat.
63Privește dar, fără-ndoială,
Când stau ei jos și când se scoală
Și-ai să mă vezi batjocorit,
În al lor cântec, negreșit.
64Le răsplătește tuturor,
Doamne, doar după fapta lor!
65Inima lor, s-o împietrești
Și-al Tău blestem să îl zvârlești,
Asupra lor! A Ta mânie
66Să-i urmărească pe vecie
Și de sub cerurile Tale,
Șterge-i cu tot cu a lor cale!”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca