Matei 13:31-58

Iisus vorbea, mereu, ‘nainte, Și-a spus odată: „Țineți minte: Împărăția cerului E-asemenea grăuntelui Cel de muștar, ce-a fost luat De-un om, și-n urmă, semănat. Muștarul este cel mai mic Grăunte; dar va fi voinic, Căci, după ce s-a înălțat, Într-un copac s-a transformat Și domină acea grădină De zarzavaturi. Au să vină, Stol, păsările cerului, Să-și facă cuib, în frunza lui.” Când astă pildă a sfârșit, O alta le-a istorisit: „Împărăția cerului E-asemeni aluatului, Ce de-o femeie-a fost luat Și în făină-a fost lăsat – În trei măsuri – de a dospit Tot ce fusese plămădit.” În pilde, le-a vorbit Iisus, Pentru-a-mplini ce a fost spus Printr-un proroc ce-a zis: „Vorbesc În pilde și descoperesc Lucruri ascunse, din trecut, De pe când lumea s-a făcut.” Drumul a dat, norodului, Și-apoi, cu ucenicii Lui, Iisus, în casă, a intrat, Iar ei, acolo, L-au rugat: „Am vrea, pilda cu-acea neghină, Cari fost-a pusă în grădină, S-o tălmăcești.” El, imediat, Le spuse: „Cel ce-a semănat, Grâul, e Fiul omului, Iar lumea, e țarina Lui. Sămânța bună, sunt copii Ai cerului Împărății. Neghina e, la rândul său, Întruchiparea celui rău. Satana-i cel ce-a semănat Neghina. Acel secerat, Sfârșitul e; iar lucrători Sunt îngerii secerători. Deci, cum neghina se va smulge Și-apoi în foc ea va ajunge, La fel are să fie și Când acest veac se va sfârși. Atuncea, Fiul omului Trimite-va îngerii Lui, Să smulgă, din Împărăție, Orice lucrare ce-o să fie O pricină de a greși Și pe cei cari vor săvârși Fărădelegi; vor fi luați Și-n flăcări, fi-vor aruncați. E plânsul, în acel cuptor, Și cu scrâșnirea dinților. Cei drepți, atunci, la Tatăl lor, Ca soarele, străluci-vor. De-aveți urechi de auzit, Să înțelegeți ce-am vorbit!” „A cerului Împărăție Asemănată o să fie, Cu un ogor, unde, odată, Fu o comoară îngropată. Acela care o găsește, Să-și vândă totul, se zorește, Sperând astfel, să reușească, Acel ogor, să-l dobândească. A cerului Împărăție Asemuită-o să mai fie, Cu negustoru-acela care Cată, mereu, mărgăritare. Unul de preț, de-o să găsească, Va vinde tot, să-l dobândească.” „Împărăția cerului E-asemenea năvodului Ce-a fost, în mare, aruncat. Mulți pești, în el, a adunat. Când este plin, la mal e scos. Pescari-atunci, se-așează jos Și pun, ce-i bun, în vase, iară Ce-i rău, vor arunca afară. Când acest veac se va sfârși, Atunci, îngerii vor ieși Și-i vor alege pe cei răi, Dintre cei buni. Apoi, o să-i Arunce în cuptoru-aprins – În focul cel veșnic nestins – Unde-i plânsul stăpânitor Și cu scrâșnirea dinților. Ați înțeles tot ce v-am spus?” – Pe-ai Săi, i-a întrebat Iisus. „Da Doamne!”, I-au răspuns. Apoi, Iisus continuă: „Eu voi Asemăna pe acel care A-nvățat totul cu răbdare – Ce trebuie ca să se știe Despre acea Împărăție A cerului – cu-n gospodar Care va scoate, așadar, Din visterie, lucruri noi Și, de-o potrivă, vechi, apoi.” Când a sfârșit de pilduit, Acel ținut, l-a părăsit Și-acasă, S-a înapoiat. În sinagogi, El a intrat, Să-mpartă-nvățătura Lui, Cu dragoste, norodului. Acei care Îl ascultau, Nedumeriți, se întrebau: „De unde-i astă-nțelepciune, În toate câte ni le spune? Și-apoi, minunile aceste… În ce fel, El le săvârșește? Nu Iosif este tatăl Lui? Nu-i El fiul tâmplarului? Maria, nu-I e mama?… da… Iacov, Iosif, Simion, Iuda, Oare nu-s frații Lui? Și-apoi Surorile-I nu-s printre noi? Totuși… atunci de unde are El, toate-aceste lucruri, oare?” Gândind dar, după a lor fire, O pricină de poticnire, În El, găseau. Când le-a vorbit, „Nu este mai disprețuit” – Iisus le spuse – „un proroc, Ca-n țara Lui, ca-n al Său loc.” Apoi, minuni, n-a mai făcut, Căci necredința, le-a văzut.