Iar vestea despre-mpărăție –
Deci Evanghelia – vestită
Va fi, și propovăduită
În lume, ca toți să o știe –
Slujind, astfel, de mărturie,
La toate Neamurile care
Sunt pe pământ. Atunci doar, are –
Când toate au să se-mplinească –
Sfârșitul ca să se ivească.”
„De-aceea, voi când veți vedea,
„În locul sfânt”, că va ședea
„A urâciunii pustiire” –
Despre aceasta, aveți știre
De la prorocul Daniel –
Să părăsiți locul acel,
Fugiți, în munți, cei din Iudeea!
În ce-i privește pe aceia
Care găsiți, atunci, fi-vor
Pe-acoperișul caselor,
Să nu coboare ca să-și ia
Lucruri din casă, ci să stea
Acolo unde-au fost surprinși.
Atunci, cei care au fost prinși
În câmp, să nu vină-napoi
Să își ia haina, ca apoi
Să fugă. Vai, va fi de toate
Femeile însărcinate!
La fel va fi și de acele
Care-alăptează. Vai de ele!
Rugați-vă ca să nu fiți
Siliți ca iarna să fugiți,
Și nici în zile de Sabat.
Iată, vă spun adevărat,
Că încercarea ce-o să vie,
Atât de mare o să fie,
Precum n-a mai fost niciodată,
De când e lumea-ntemeiată.
Însă, acele zile, toate,
De Tatăl Meu, au fost scurtate.
Căci dacă nu le-ar fi scurtat,
Nimeni nu ar mai fi scăpat.
Să fim dar, bine înțeleși:
Din pricina celor aleși,
Au fost scurtate. De cumva,
Atunci, va spune cineva:
„Veniți cu toții să-L vedeți!
Hristos e-aici!” Să nu-l credeți;
Că au să fie mulți Hristoși,
Și mulți prorocii mincinoși.
Vor face semne, minuni mari,
Să-nșele chiar și pe cei cari
Au fost aleși. Luați aminte! –
Căci v-am vestit, mai dinainte!
Când vă vor zice: „E-n pustie
Hristos!” Nu mergeți: n-o să fie!
Sau că „Hristosul ascuns este
În odăițe!”, astă veste
Să n-o credeți. Cum e văzut
Fulgerul, care s-a născut
În slăvi, ieșind din răsărit –
Tăind până în asfințit,
Tot cerul, cu lumina lui –
La fel, și Fiul omului,
Văzut va fi, când o să vie.
Oriunde stârvul o să fie,
Acolo fi-vor și vulturi.
Când toate zilele tulburi
Vor trece – după-acel necaz –
Chiar soarele, al său obraz,
Și-l va întuneca. Luna,
Nici ea nu va mai lumina,
Iar de pe boltă, măturate,
Stele vor fi. Cutremurate,
Puterile cerurilor
Fi-vor, iar în înaltul lor,
Atunci doar, se va arăta
Semnul – care-l veți aștepta –
Semnul Fiului omului.
Popoarele pământului,
În acea zi, au să bocească,
Iar lumea are să-L zărească
Venind, pe Fiul omului,
Plutind pe norii cerului,
Încununat de slava-I mare
Și de puterea ce o are.
Va pune îngerii să sune,
Din trâmbițe, ca să-i adune
Pe toți care-s ai Lui aleși.
Din patru vânturi, ei, culeși –
Dintr-un capăt al cerului
Și până-n cel’lalt cap al lui –
Vor fi aduși. Pildă luați
De la smochin, și învățați:
Smochinul, când își frăgezește
Mlădița și când înfrunzește,
Atunci puteți să vă gândiți
Că vara a venit. Să știți –
Asemenea, când veți vedea
Că lucrurile acestea,
De care Eu v-am povestit,
Cu toate se vor fi-mplinit –
Că Fiul omului sosește!
E-aproape! Chiar la ușă este!
Adevărat vă spun Eu: iacă,
Neamul acesta n-o să treacă
Până când tot ce v-am vestit
Nu o să fie-ndeplinit.
Va trece cerul și pământul,
Dar nu va trece-n veci cuvântul
Care a fost rostit de Mine! –
Al Meu cuvânt, veșnic, va ține.”
„Despre-a cea zi, despre-acel ceas,
Nu știe nimeni. Au rămas,
Numai de Tatăl Meu, știute –
Nici Mie nu-Mi sunt cunoscute.
La fel precum s-a întâmplat
Când în corabie-a intrat
Noe – deci ca în vremea lui –
Și-atunci când Fiu omului
Vine, la fel are să fie.
Mai înainte ca să vie
Potopul, toți mâncau și beau,
Se măritau și se-nsurau;
Noe-n corabie-a urcat,
Dar nimenea n-a observat
Nimic și, astfel, a venit
Potopul ce i-a înghițit;
Iar la sfârșitul veacului,
Atunci când Fiul omului –
Din nou – la voi are să vie –
Și-atunci – la fel are să fie.
Pe câmp, dacă vor fi aflați,
În vremea ‘ceea, doi bărbați,
Unul din ei va fi luat,
Iar celălalt va fi lăsat.
Dacă, atuncea – bunăoară –
Două femei vor fi la moară,
Doar una are-a fi luată,
Iar cealaltă va fi lăsată.
Vegheați dar, să nu adormiți!
Fiți treji, pentru că voi nu știți,
Al vostru Domn, când va să vină!
Să nu vă afle vreo pricină!
Dacă stăpânul casei știe
Ceasul la care o să vie
Hoțul, ca să îl jefuiască,
El, casa, o să și-o păzească.
Astfel, mereu, gata să fiți,
Căci va veni – când nu gândiți –
La voi, iar, Fiul omului.
Deci, cine-i al stăpânului
Rob credincios și-ascultător,
Pus peste ceata slugilor
Să le dea hrana cuvenită,
Mereu, la vremea potrivită?
Ferice de acel rob, care –
Atuncea când stăpânul are
Să se întoarcă – e găsit
Așa precum s-a poruncit.
Iată, un adevăr v-am spus:
Atunci, acel rob va fi pus –
De-al său stăpân – drept cel mai mare,
Peste averea ce o are.
Dar dacă este un rob rău,
Va crede că stăpânul său
Nu o să vină prea curând
Și își va spune-n al sau gând:
„Iată, stăpânul zăbovește!”,
Și-atunci începe și-i lovește
Pe-ai săi tovarăși; iar apoi,
Va prinde obiceiuri noi,
Dar rele, căci o să se-adune
Cu cei bețivi. Dar ce va spune
Stăpânul său, când va sosi
Și-n astă stare-l va găsi?
Al lui stăpân are să vie,
La ceasul pe care nu-l știe
Robul acela. Negreșit,
Atuncea, fi-va pedepsit:
În două, el va fi tăiat
Și-apoi, afară, aruncat –
Acolo unde soarta lui
E cea a prefăcutului,
În negura plânsetelor
Și în scrâșnirea dinților.”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
