Matei 27:45-66

De la ceasul al șaselea Și până la al nouălea, O beznă grea s-a pogorât; Sub al ei văl, a zăvorât Țara și toți oamenii ei. În ceasu-al nouălea, acei, Care lângă Iisus erau – Soldați, sau cei care treceau Pe-acolo, doar din întâmplare – Îl auziră strigând tare, Parcă să-nfrunte-ai vremii ani: „O, Eli Lama Sabactani!” Cuvintele care s-au spus, Pe cruce, de către Iisus – În al durerilor ceas greu – Înseamnă: „Dumnezeul Meu, Oare, de ce M-ai părăsit?” Toți cei care L-au auzit, Și-au zis: „Îl strigă pe Ilie.” Din cei ce s-au vădit să fie Acolo, unul a plecat Cu un burete înmuiat Bine-n oțet, pe cari l-a dus Și într-o trestie l-a pus, Să-I dea să bea. Apoi I-a-ntins Bățul acela, dar l-au prins Ortacii săi. Dorind să știe, I-au zis: „Stai! Să vedem, Ilie, De va veni să-L mântuiască!” Continuând ei să vorbească, Iisus, iarăși, a mai strigat, Și-n urmă, Duhul, și L-a dat. Perdeaua-n Templu așezată, În două, fost-a sfâșiată, Pământul s-a cutremurat Și stâncile s-au despicat; Tot cerul fost-a zguduit, Domnul Iisus când a murit. Multe morminte s-au deschis, Și mulți sfinți, din al morții vis, În acel timp, au fost treziți. De mulți, au fost, atunci, zăriți, Căci după ce au înviat, Ei, în cetate, au intrat. Sutașul, cei care-L păzeau Și toți cei care se aflau, Pe deal, în preajma lui Iisus, Cuprinși de-o cruntă groază-au spus: „A fost, precum a zis mereu: A fost Fiul lui Dumnezeu!” Multe femei, pe deal, erau, Mai la o parte, și priveau La cele ce s-au întâmplat. De multă vreme, L-au urmat, Să Îl slujească, pe Iisus – Din Galileea s-au tot dus Pe urma Lui, fără de teamă. Maria – a lui Iacov mamă Și a lui Iose – se afla Acolo-n grupul acela. De-asemenea, printre femei, Era soața lui Zebedei, Și Magdalina – ea avea Încă un nume: Maria. Când înserarea s-a lăsat, Pe deal, veni un om bogat. Acesta, Iosif, se numea Și-n Arimateea locuia; Un ucenic, de-al lui Iisus, Era și el. Iosif s-a dus Să-i ceară trupul, iar Pilat A poruncit să-i fie dat. Când Iosif, trupul, l-a primit, Cu o bucată L-a-nvelit, De pânză, și L-a așezat Într-un mormânt, proaspăt săpat În stânci, tocmai de către el. Apoi, peste mormântu-acel, O piatră mare-a prăvălit, Drept ușă, Celui adormit. Cele două Marii erau Acolo și, la el, priveau. A doua zi, preoții mari – Cu Farisei și cărturari – S-au dus, cu toții, la Pilat: „Doamne, iată că am uitat – Acuma doar, ne-am amintit – Înșelătoru-a pomenit Spunând, pe când încă, trăia: „A treia zi, voi învia!” Deci, poruncește, negreșit, Să fie bine-acum păzit, Mormântul Său, trei zile-n rând, Să nu le dea, cumva, prin gând, Discipolilor, să-I răpească Trupul și-apoi să răspândească Vestea că El a înviat. Așa de se va fi-ntâmplat, Această-nșelăciune are S-ajungă a fi și mai mare Decât e cea de prima dată.” „Aveți o strajă acordată” – Le-a spus Pilat. „Faceți cum vreți! Păziți mormântul, cum puteți!” Ei s-au întors, de la Pilat, Cu straja care li s-a dat, Mormântul l-au pecetluit Și-au pus soldați de la păzit.