Mica 7
7
1„Vai, mie! Parcă sunt aflat
La strâns de poame și-adunat
Bobițele strugurilor,
După culesul viilor!
Nici un chiorchine, via n-are!
Nu-i o smochină, de mâncare,
Așa precum sperasem eu,
Cum ar fi vrut sufletul meu!
2Omul de bine-a părăsit
Țara. Nimeni nu e cinstit.
La pândă, toți se rânduiesc.
Să verse sânge se grăbesc,
Iar fratelui pe cari îl are,
Curse-i întinde fiecare.
3Mâinile lor s-au îndreptat
Doar către rău, neîncetat.
Cârmuitorul, daruri, vrea.
Judecătorul, plată, ia.
Cel care mare se vădește,
Pe față spune ce dorește,
Căci el cere, cu lăcomie,
Ce plată vrea, dată să-i fie.
Astfel, cu toți merg mână-n mână,
De la cârmuitor și până
La ultimul slujbaș cel care
Drept rangul cel mai mic îl are.
4Acela care e mai bun
Din rândul lor, este – vă spun –
Ca tufele de mărăcini.
Mai rău ca tufele de spini,
Este cel care s-a vădit,
În rândul lor, cel mai cinstit.
Ziua, de-ai Tăi proroci vestită –
Pedeapsa care-i pregătită –
Se-apropie-amenințător!
Atunci va fi mirarea lor!
5Pe un prieten, să nu-l crezi!
În rude, să nu te încrezi
Chiar dacă-apropiate-ți sânt!
Ia seama la al tău cuvânt,
Păzește-ți gura – cum se cade –
De cea care în brațe-ți șade!
6Căci iată, fiul se vădește
Pe tată că-l batjocorește;
Fata apoi – de bună seamă –
În contră e la a ei mamă,
Iar nora a găsit cu cale
De-a sta-mpotriva soacrei sale.
Astfel, vrăjmași ai omului
Sunt tocmai cei din casa lui!
7Eu, însă, am ca să privesc
Spre Domnul și nădăjduiesc
În Cel care îmi e mereu,
Al mântuirii Dumnezeu,
Căci știu că mă va asculta.
8De bucurie, nu sălta
Vrăjmașo, chiar de ai văzut
Că la pământ eu am căzut,
Pentru că iarăși mă ridic!
Chiar dacă-n beznă stau un pic,
Totuși, Domnu-i a mea Lumină,
De care inima mi-e plină!
9Voi suferi mânia Lui,
Căci împotriva Domnului
Iată că am păcătuit.
De El, voi fi eu, sprijinit,
Căci – după cum se va vedea –
Va apăra pricina mea.
El este Cel cari o să vină
Și mă va scoate la lumină.
Voi sta în fața Domnului
Și voi privi dreptatea Lui.
10Lucrul acesta, negreșit,
Atuncea când va fi zărit,
Pe cea care-i vrăjmașa mea,
Rușinea-ndat’ o va umplea
Și îmi va zice: „Unde-i oare,
Al tău Domn? Unde e Cel care
Îți este ție, Dumnezeu?”
Încredințat mă aflu eu,
Că împlinită-mi voi vedea
Dorința mea, față de ea.
Eu știu că-n acea vreme are
A fi călcată în picioare,
La fel precum este călcat
Noroiu-n uliță aflat.
11Când ziduri, iar au să zidească,
Atunci o să ți se lărgească
Hotarele. Tu vei vedea
12Cum vin cei din Asiria.
De-asemeni, cei care-au șezut
În al Egiptului ținut
Și pân’ la râu – cu toți cei care
Sunt de la munte pân’ la mare –
Spre tine au să se grăbească.
13‘Nainte să se împlinească
Lucrul acesta, pustiită
Țara va fi și nimicită,
Din pricina celor pe care,
Locuitori, în ea, îi are,
Și din pricina relelor
Făcute de al ei popor.
14Paște-Ți poporul Tău cel drag!
Ți-l paște, cu al Tău toiag,
Căci a Ta turmă se arată
Și moștenire, totodată.
Șade-n pădurea din Carmel
Și singur e poporu-acel.
Pe culmile Basanului
Și ale Galaadului,
Să pască, precum a făcut
În vremile care-au trecut.”
15„Iată că lucruri minunate
Au să îți fie arătate” –
Domnul a zis – „ca la-nceput,
Când al Egiptului ținut
L-ai părăsit.” De-asemenea,
16Și neamurile vor vedea
Aceste lucruri minunate
Și au să fie rușinate,
Cu toată marea lor putere.
Au să rămână în tăcere,
Cu mâinile la gură duse
Și peste ea pecete puse,
Și cu urechile-astupate.
17Vor linge pulberea, speriate,
Ca șarpele, tremurătoare,
Asemeni unor târâtoare.
Ieși-vor din a lor cetate
Și vor veni înspăimântate
În fața Celui cari, mereu,
Ne este Domn și Dumnezeu.
18Dar care Dumnezeu, sau cine
Se mai aseamănă cu Tine,
Nelegiuirile iertând
Și cu privirea-apoi trecând
Păcatele cele pe care
Le-au săvârșit, fără-ncetare,
Cei care sunt o rămășiță
De-a moștenirii Tale viță?
Iată dar că a Lui mânie
Nu o să țină pe vecie,
Căci o plăcere mult mai mare,
Găsește El, în îndurare!
19El va avea milă de noi
Și va călca-n picioare-apoi
Nelegiuirea cea pe care
Am săvârșit-o, căci în mare
Va arunca al nost’ păcat.
20Credincioșie-i vei fi dat
Lui Iacov și cu îndurare
Vei ține jurământul care,
Față de-Aveam, Tu l-ai rostit,
Căci vei veghea ca împlinit
Să fie ceea ce-ai jurat,
Părinților noștri, odat’.”
Selectat acum:
Mica 7: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Mica 7
7
1„Vai, mie! Parcă sunt aflat
La strâns de poame și-adunat
Bobițele strugurilor,
După culesul viilor!
Nici un chiorchine, via n-are!
Nu-i o smochină, de mâncare,
Așa precum sperasem eu,
Cum ar fi vrut sufletul meu!
2Omul de bine-a părăsit
Țara. Nimeni nu e cinstit.
La pândă, toți se rânduiesc.
Să verse sânge se grăbesc,
Iar fratelui pe cari îl are,
Curse-i întinde fiecare.
3Mâinile lor s-au îndreptat
Doar către rău, neîncetat.
Cârmuitorul, daruri, vrea.
Judecătorul, plată, ia.
Cel care mare se vădește,
Pe față spune ce dorește,
Căci el cere, cu lăcomie,
Ce plată vrea, dată să-i fie.
Astfel, cu toți merg mână-n mână,
De la cârmuitor și până
La ultimul slujbaș cel care
Drept rangul cel mai mic îl are.
4Acela care e mai bun
Din rândul lor, este – vă spun –
Ca tufele de mărăcini.
Mai rău ca tufele de spini,
Este cel care s-a vădit,
În rândul lor, cel mai cinstit.
Ziua, de-ai Tăi proroci vestită –
Pedeapsa care-i pregătită –
Se-apropie-amenințător!
Atunci va fi mirarea lor!
5Pe un prieten, să nu-l crezi!
În rude, să nu te încrezi
Chiar dacă-apropiate-ți sânt!
Ia seama la al tău cuvânt,
Păzește-ți gura – cum se cade –
De cea care în brațe-ți șade!
6Căci iată, fiul se vădește
Pe tată că-l batjocorește;
Fata apoi – de bună seamă –
În contră e la a ei mamă,
Iar nora a găsit cu cale
De-a sta-mpotriva soacrei sale.
Astfel, vrăjmași ai omului
Sunt tocmai cei din casa lui!
7Eu, însă, am ca să privesc
Spre Domnul și nădăjduiesc
În Cel care îmi e mereu,
Al mântuirii Dumnezeu,
Căci știu că mă va asculta.
8De bucurie, nu sălta
Vrăjmașo, chiar de ai văzut
Că la pământ eu am căzut,
Pentru că iarăși mă ridic!
Chiar dacă-n beznă stau un pic,
Totuși, Domnu-i a mea Lumină,
De care inima mi-e plină!
9Voi suferi mânia Lui,
Căci împotriva Domnului
Iată că am păcătuit.
De El, voi fi eu, sprijinit,
Căci – după cum se va vedea –
Va apăra pricina mea.
El este Cel cari o să vină
Și mă va scoate la lumină.
Voi sta în fața Domnului
Și voi privi dreptatea Lui.
10Lucrul acesta, negreșit,
Atuncea când va fi zărit,
Pe cea care-i vrăjmașa mea,
Rușinea-ndat’ o va umplea
Și îmi va zice: „Unde-i oare,
Al tău Domn? Unde e Cel care
Îți este ție, Dumnezeu?”
Încredințat mă aflu eu,
Că împlinită-mi voi vedea
Dorința mea, față de ea.
Eu știu că-n acea vreme are
A fi călcată în picioare,
La fel precum este călcat
Noroiu-n uliță aflat.
11Când ziduri, iar au să zidească,
Atunci o să ți se lărgească
Hotarele. Tu vei vedea
12Cum vin cei din Asiria.
De-asemeni, cei care-au șezut
În al Egiptului ținut
Și pân’ la râu – cu toți cei care
Sunt de la munte pân’ la mare –
Spre tine au să se grăbească.
13‘Nainte să se împlinească
Lucrul acesta, pustiită
Țara va fi și nimicită,
Din pricina celor pe care,
Locuitori, în ea, îi are,
Și din pricina relelor
Făcute de al ei popor.
14Paște-Ți poporul Tău cel drag!
Ți-l paște, cu al Tău toiag,
Căci a Ta turmă se arată
Și moștenire, totodată.
Șade-n pădurea din Carmel
Și singur e poporu-acel.
Pe culmile Basanului
Și ale Galaadului,
Să pască, precum a făcut
În vremile care-au trecut.”
15„Iată că lucruri minunate
Au să îți fie arătate” –
Domnul a zis – „ca la-nceput,
Când al Egiptului ținut
L-ai părăsit.” De-asemenea,
16Și neamurile vor vedea
Aceste lucruri minunate
Și au să fie rușinate,
Cu toată marea lor putere.
Au să rămână în tăcere,
Cu mâinile la gură duse
Și peste ea pecete puse,
Și cu urechile-astupate.
17Vor linge pulberea, speriate,
Ca șarpele, tremurătoare,
Asemeni unor târâtoare.
Ieși-vor din a lor cetate
Și vor veni înspăimântate
În fața Celui cari, mereu,
Ne este Domn și Dumnezeu.
18Dar care Dumnezeu, sau cine
Se mai aseamănă cu Tine,
Nelegiuirile iertând
Și cu privirea-apoi trecând
Păcatele cele pe care
Le-au săvârșit, fără-ncetare,
Cei care sunt o rămășiță
De-a moștenirii Tale viță?
Iată dar că a Lui mânie
Nu o să țină pe vecie,
Căci o plăcere mult mai mare,
Găsește El, în îndurare!
19El va avea milă de noi
Și va călca-n picioare-apoi
Nelegiuirea cea pe care
Am săvârșit-o, căci în mare
Va arunca al nost’ păcat.
20Credincioșie-i vei fi dat
Lui Iacov și cu îndurare
Vei ține jurământul care,
Față de-Aveam, Tu l-ai rostit,
Căci vei veghea ca împlinit
Să fie ceea ce-ai jurat,
Părinților noștri, odat’.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca