Numeri 11:1-9

În gura mare, a cârtit Poporul și L-a-nvinuit Pe Domnul, că îi mergea rău. Când auzit-a glasul său, De furie, a fost cuprins Domnul și-ndată, S-a aprins, În mijlocul poporului. O parte din oamenii lui – Din margini – fost-au pedepsiți, Fiind, de flăcări, mistuiți. La Moise-atuncea, a strigat Poporul, iar el s-a rugat Lui Dumnezeu și-astfel, s-a stins Focul care fusese-aprins. „Tabera”, locu-a fost numit – Prin „Ardere”, e tălmăcit – Căci Dumnezeu, în locu-acel, Foc a aprins, în Israel. O poftă mare i-a-ncercat, Pe toți cei care s-au aflat Străini, atunci, în Israel. Ba au poftit cu ei la fel, Mulți de-ai lui Israel feciori, Și-au plâns vorbind ne-ncrezători: „Noi, de la cine, căpătăm Carne, aici, ca să mâncăm? Iată că noi ne-am amintit De felu-n care ne-am hrănit Când încă, în Egipt, eram. Mulți pești, atuncea, noi mâncam, Care nimic nu ne-au costat; Și castraveți, noi am mâncat, Și pepeni câți am vrut; apoi, Ceapă și praz și usturoi. Aici, acum, ni s-a uscat Și sufletul. Ne-am săturat, Căci ochii noștri când privesc, Doar astă mană, o zăresc.” Ca și grăunțele pe care Doar coriandrul le mai are, Era mana, din cer venită; Iar la vedere-asemuită Ca și bedeliumul, ea, Găsită-a fi, se mai putea. În fiecare dimineață, De peste a câmpiei față, Poporul, mană, aduna. Cu râșnița o măcina – Ba chiar putea a fi pisată Și într-o piuă. Frământată Fiind, în oală se fierbea Și turte se făceau, din ea. Mana, în acest fel gătită, La gust era asemuită Cu turta care se făcea Cu untdelemn. Deci când cădea Roua, după ce s-a-nnoptat, Cădea și mana, imediat, Acoperind tabăra lor.