Proverbe 18
18
1Ursuzul caută și face,
Mereu, doar ceea ce îi place,
Nepăsător la ce se spune
Și supărat pe lucruri bune.
2Nebunul, nu vrea-nvățătură,
Ci vrând s-arate-n ce măsură
Este știința lui de mare,
Îl va-nvăța pe fiecare.
3Atunci când omul cel rău vine,
Disprețul, după el, se ține;
Iar cu rușinea, totodată,
Ocara-n casă e intrată.
4Cuvintele, de-un om rostite,
Cu-adânci ape-s asemuite;
Izvoru-nțelepciunii are
Să curgă, fără încetare.
5Omului rău, să nu-i privești
Fața, ca să-l nedreptățești
Pe cel care s-a dovedit
Că este om neprihănit.
6Nebunul – cu a lui rea gură –
Stârnește cearta, și înjură
Făcându-se nesuferit
Și-ntărâtând până-i lovit.
7Nebunul, prin vorbirea lui,
Aduce moarte, omului,
Iar buzele-i, curse, întind,
În care, suflete se prind.
8Vorbele celor ce bârfesc,
Dulci prăjituri se dovedesc,
Căci îi coboară, omului,
Până-n adâncul trupului.
9Omul care se lenevește,
Frate-i cu cel ce nimicește.
10Numele Domnului e tare,
Precum un turn de apărare:
La El, omul neprihănit
Aleargă și-i adăpostit.
11Averea e închipuită
Ca o cetate întărită,
În mintea omului bogat,
Unde se crede apărat.
12Pieirea este anunțată
De inima înfumurată;
Smerenia, însă, viețuiește
Și-n fața slavei ea pășește.
13Cel cari răspunde ne-ntrebat –
Fără să fie ascultat –
Face prostii și va avea
De tras, pe urmă, rușinea.
14Duhul, pe om, îl sprijinește
De câte ori omul bolește;
Dar duhul când e întristat,
De cine fi-va ridicat?
15O inimă ce-i pricepută,
La strâns știință, mult ajută.
Urechea înțeleaptă stă,
Mereu, atentă și-ascultă,
Voind să caute știința
Ca să-și sporească cunoștința.
16Darul deschide, omului,
Calea către mai marii lui.
17Cel care-n pricină vorbește
Întâiul, pare că rostește
Doar adevăr; însă apare
Cel’lalt, și-l ia la cercetare.
18Sorții sunt ca niște buni sfetnici,
Pentru că între cei puternici,
Ei hotărăsc și stăvilesc
Certările ce se ivesc.
19Cei ce-s ai nedreptății frați,
Mai greu sunt de-a fi câștigați,
Decât cetatea întărită,
Iar cearta, greu, le e oprită,
Cum greu e să dezăvorești
Odăile împărătești.
20Prin rodul gurii omului,
E săturat și trupul lui.
21Limba, putere, dovedește:
Moarte și viață stăpânește;
Acel care i-a arătat
Iubire, fi-va săturat
Din roada ei. Cine găsește
22O soață bună, dobândește
Și fericirea – ea e dar,
Dat de la Dumnezeu, prin har.
23Săracul va vorbi rugând;
Însă bogatul – răspunzând –
Asprime-n vorba sa va pune.
24Acela cari o să-și adune
Prieteni mulți, să aibă știre
Că-i are spre nenorocire;
Dar câte un prieten poate
A fi mai bun decât un frate.
Selectat acum:
Proverbe 18: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Proverbe 18
18
1Ursuzul caută și face,
Mereu, doar ceea ce îi place,
Nepăsător la ce se spune
Și supărat pe lucruri bune.
2Nebunul, nu vrea-nvățătură,
Ci vrând s-arate-n ce măsură
Este știința lui de mare,
Îl va-nvăța pe fiecare.
3Atunci când omul cel rău vine,
Disprețul, după el, se ține;
Iar cu rușinea, totodată,
Ocara-n casă e intrată.
4Cuvintele, de-un om rostite,
Cu-adânci ape-s asemuite;
Izvoru-nțelepciunii are
Să curgă, fără încetare.
5Omului rău, să nu-i privești
Fața, ca să-l nedreptățești
Pe cel care s-a dovedit
Că este om neprihănit.
6Nebunul – cu a lui rea gură –
Stârnește cearta, și înjură
Făcându-se nesuferit
Și-ntărâtând până-i lovit.
7Nebunul, prin vorbirea lui,
Aduce moarte, omului,
Iar buzele-i, curse, întind,
În care, suflete se prind.
8Vorbele celor ce bârfesc,
Dulci prăjituri se dovedesc,
Căci îi coboară, omului,
Până-n adâncul trupului.
9Omul care se lenevește,
Frate-i cu cel ce nimicește.
10Numele Domnului e tare,
Precum un turn de apărare:
La El, omul neprihănit
Aleargă și-i adăpostit.
11Averea e închipuită
Ca o cetate întărită,
În mintea omului bogat,
Unde se crede apărat.
12Pieirea este anunțată
De inima înfumurată;
Smerenia, însă, viețuiește
Și-n fața slavei ea pășește.
13Cel cari răspunde ne-ntrebat –
Fără să fie ascultat –
Face prostii și va avea
De tras, pe urmă, rușinea.
14Duhul, pe om, îl sprijinește
De câte ori omul bolește;
Dar duhul când e întristat,
De cine fi-va ridicat?
15O inimă ce-i pricepută,
La strâns știință, mult ajută.
Urechea înțeleaptă stă,
Mereu, atentă și-ascultă,
Voind să caute știința
Ca să-și sporească cunoștința.
16Darul deschide, omului,
Calea către mai marii lui.
17Cel care-n pricină vorbește
Întâiul, pare că rostește
Doar adevăr; însă apare
Cel’lalt, și-l ia la cercetare.
18Sorții sunt ca niște buni sfetnici,
Pentru că între cei puternici,
Ei hotărăsc și stăvilesc
Certările ce se ivesc.
19Cei ce-s ai nedreptății frați,
Mai greu sunt de-a fi câștigați,
Decât cetatea întărită,
Iar cearta, greu, le e oprită,
Cum greu e să dezăvorești
Odăile împărătești.
20Prin rodul gurii omului,
E săturat și trupul lui.
21Limba, putere, dovedește:
Moarte și viață stăpânește;
Acel care i-a arătat
Iubire, fi-va săturat
Din roada ei. Cine găsește
22O soață bună, dobândește
Și fericirea – ea e dar,
Dat de la Dumnezeu, prin har.
23Săracul va vorbi rugând;
Însă bogatul – răspunzând –
Asprime-n vorba sa va pune.
24Acela cari o să-și adune
Prieteni mulți, să aibă știre
Că-i are spre nenorocire;
Dar câte un prieten poate
A fi mai bun decât un frate.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca