Psalmii 107
107
CARTEA A CINCEA
1Aduceți laude, mereu,
Pentru al nostru Dumnezeu,
Căci îndurarea Domnului
Ține în veacul veacului!
2Așa să zică cei aflați,
De Dumnezeu, răscumpărați,
Pe care El i-a izbăvit
De cei care i-au dușmănit,
3Strângându-i iar, pe fiecare,
De prin ținuturile-n care
Fuseseră împrăștiați
Și printre neamuri alungați.
Din răsărit El i-a adus,
Din miazănoapte, din apus
Și de la mare. Ei erau
4Pierduți atunci, și pribegeau
La întâmplare, prin pustie,
Pe căi de cari nimeni nu știe –
Căci se vădiră neumblate –
Și nu găseau nici o cetate
În care să fi locuit.
5De sete ei au suferit,
Iar foametea i-a măcinat.
6În strâmtorare, au strigat
La Domnul, care – iertător –
I-a scos din tot necazul lor.
7Pe un drum drept i-a însoțit
Și-apoi un loc de locuit,
Într-o cetate, El le-a dat.
8O, de-ar fi Domnul lăudat,
Pentru-a Lui bunătate mare,
Pentru minunile pe care
El le-a făcut printre cei vii,
Pentru ai oamenilor fii!
9Iată că El a adăpat
Sufletul celui însetat
Și bunătăți a dăruit
Celui care a flămânzit.
10Aceia care se găseau
În întuneric, viețuiau
În umbra morții, prinși în fiare
Și în ticăloșie mare,
11Pentru că au nesocotit
Sfatul ce le-a fost dăruit
De Cel Prea-Nalt, fiind mereu,
Ne-ascultători de Dumnezeu
Și răzvrătiți în contra Lui,
Stârnind mânia Domnului.
12Dar Dumnezeu i-a pedepsit;
Prin suferință i-a smerit,
Iar ajutor nu au avut
Atuncea când ei au căzut.
13În strâmtorare, au strigat
La Domnul, cari i-a ajutat.
Vădindu-Se îndurător,
I-a scos din tot necazul lor.
14Domnul i-a ridicat de jos,
Din întuneric El i-a scos,
Sfărmând lanțul ce se vădea,
În umbra morții că-i ținea.
15O, de-ar fi Domnul lăudat,
Pe tot pământul, ne-ncetat,
Pentru-a Lui bunătate mare,
Pentru minunile pe care
El le-a făcut printre cei vii,
Pentru ai oamenilor fii!
16El a zdrobit porți de aramă
Și a sfărmat – de bună seamă –
Zăvoarele cele-ncuiate
Care din fier au fost lucrate.
17Nebunii, prin purtarea lor,
Prin vina făr’delegilor,
Ajunseră nenorociți,
18La poarta morții părăsiți.
Sufletul lor se dezgustase
De hrana ce o căpătase.
19În strâmtorare, au strigat
La Domnul, cari i-a ajutat.
Vădindu-Se îndurător,
I-a scos din tot necazul lor.
20Cuvântul Său i-a vindecat
Și-apoi din groapă i-a săltat.
I-a ridicat, din nou, în sus,
Căci izbăvire le-a adus.
21O, de-ar fi Domnul lăudat,
Pe tot pământul, ne-ncetat,
Pentru-a Lui bunătate mare,
Pentru minunile pe care
El le-a făcut printre cei vii,
Pentru ai oamenilor fii!
22Jertfe să-I dați, lui Dumnezeu,
De mulțumire și mereu,
Lucrarea Lui să o vestiți
În lume și s-o însoțiți
Cu strigăte de bucurie
Și chiote de veselie.
23Cei care negustori erau
Și pe corăbii se aflau,
24Văzut-au lucrul Domnului,
În mijlocul adâncului.
25Vânturi a pus, să sufle tare
Și a iscat valuri în mare.
26Ele, spre ceruri, ridicau
Și în adâncuri coborau
Apoi corăbiile-aflate
Pe-ale lor creste înspumate,
Iar sufletul oamenilor
Pierdut era, în fața lor.
27Oamenii, prinși de amețeală,
Păreau că-s beți, fără-ndoială,
Și toată iscusința lor
Nu le era de ajutor.
28În strâmtorare, au strigat
La Domnul, cari i-a ajutat.
Vădindu-Se îndurător,
I-a scos din tot necazul lor.
29Domnul, furtuna, a oprit
Și valurile-a potolit.
30Oameni-atunci s-au bucurat,
Iar Dumnezeu i-a ajutat
Ca să ajungă, negreșit,
Pân’ la limanul mult dorit.
31O, de-ar fi Domnul lăudat,
Pe tot pământul, ne-ncetat,
Pentru-a Lui bunătate mare,
Pentru minunile pe care
El le-a făcut, printre cei vii,
Pentru ai oamenilor fii!
32În al bătrânilor sobor
Și-n adunarea tuturor
Popoarelor, fie-nălțat
Al nostru Domn și lăudat!
33El, în pustiu, poate preface
Râuri. De-asemeni, poate face
Izvoare de a fi secat,
Ajungând un pământ uscat.
34Din țara roditoare, iată,
El face o țară sărată,
Pentru că rele săvârșesc
Aceia cari o locuiesc.
35Tot El e Cel ce poate face
Pustiu-n iaz a se preface,
În timp ce un pământ uscat
E, de izvoare, adăpat.
36Pe cei flămânzi, El îi așează
Acolo. Ei întemeiază
Atuncea, o cetate-n care
Să locuiască fiecare.
37Ogoarele le pregătesc,
Le-nsămânțează, vii sădesc
Și-apoi, la vremea roadelor,
Adună roada muncii lor.
38Asupra lor, Domnul veghează
Mereu, și-i binecuvântează;
Necontenit, El îi sporește
Și-ale lor vite le-nmulțește.
39Cumva, de sunt împuținați,
Ori asupriți, sau apăsați,
40Domnul, asupra celor cari
Se dovedesc a fi mai mari,
Varsă dispreț și prin pustie,
Îi poartă-apoi în pribegie.
41Dar îl ridică, negreșit,
Pe-acela care e lipsit;
Pe nevoiaș îl izbăvește,
Iar al său neam îl înmulțește
Încât ajungea-a fi apoi,
Asemeni turmelor de oi.
42„Oamenii cei neprihăniți
Sunt bucuroși și fericiți
Că orișice nelegiuire
Dispare, din întreaga fire!”
43Cel care, înțelept, se ține,
Mereu dar, să ia seama bine,
La bunătățile pe care
Al nostru Dumnezeu le are.
Selectat acum:
Psalmii 107: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Psalmii 107
107
CARTEA A CINCEA
1Aduceți laude, mereu,
Pentru al nostru Dumnezeu,
Căci îndurarea Domnului
Ține în veacul veacului!
2Așa să zică cei aflați,
De Dumnezeu, răscumpărați,
Pe care El i-a izbăvit
De cei care i-au dușmănit,
3Strângându-i iar, pe fiecare,
De prin ținuturile-n care
Fuseseră împrăștiați
Și printre neamuri alungați.
Din răsărit El i-a adus,
Din miazănoapte, din apus
Și de la mare. Ei erau
4Pierduți atunci, și pribegeau
La întâmplare, prin pustie,
Pe căi de cari nimeni nu știe –
Căci se vădiră neumblate –
Și nu găseau nici o cetate
În care să fi locuit.
5De sete ei au suferit,
Iar foametea i-a măcinat.
6În strâmtorare, au strigat
La Domnul, care – iertător –
I-a scos din tot necazul lor.
7Pe un drum drept i-a însoțit
Și-apoi un loc de locuit,
Într-o cetate, El le-a dat.
8O, de-ar fi Domnul lăudat,
Pentru-a Lui bunătate mare,
Pentru minunile pe care
El le-a făcut printre cei vii,
Pentru ai oamenilor fii!
9Iată că El a adăpat
Sufletul celui însetat
Și bunătăți a dăruit
Celui care a flămânzit.
10Aceia care se găseau
În întuneric, viețuiau
În umbra morții, prinși în fiare
Și în ticăloșie mare,
11Pentru că au nesocotit
Sfatul ce le-a fost dăruit
De Cel Prea-Nalt, fiind mereu,
Ne-ascultători de Dumnezeu
Și răzvrătiți în contra Lui,
Stârnind mânia Domnului.
12Dar Dumnezeu i-a pedepsit;
Prin suferință i-a smerit,
Iar ajutor nu au avut
Atuncea când ei au căzut.
13În strâmtorare, au strigat
La Domnul, cari i-a ajutat.
Vădindu-Se îndurător,
I-a scos din tot necazul lor.
14Domnul i-a ridicat de jos,
Din întuneric El i-a scos,
Sfărmând lanțul ce se vădea,
În umbra morții că-i ținea.
15O, de-ar fi Domnul lăudat,
Pe tot pământul, ne-ncetat,
Pentru-a Lui bunătate mare,
Pentru minunile pe care
El le-a făcut printre cei vii,
Pentru ai oamenilor fii!
16El a zdrobit porți de aramă
Și a sfărmat – de bună seamă –
Zăvoarele cele-ncuiate
Care din fier au fost lucrate.
17Nebunii, prin purtarea lor,
Prin vina făr’delegilor,
Ajunseră nenorociți,
18La poarta morții părăsiți.
Sufletul lor se dezgustase
De hrana ce o căpătase.
19În strâmtorare, au strigat
La Domnul, cari i-a ajutat.
Vădindu-Se îndurător,
I-a scos din tot necazul lor.
20Cuvântul Său i-a vindecat
Și-apoi din groapă i-a săltat.
I-a ridicat, din nou, în sus,
Căci izbăvire le-a adus.
21O, de-ar fi Domnul lăudat,
Pe tot pământul, ne-ncetat,
Pentru-a Lui bunătate mare,
Pentru minunile pe care
El le-a făcut printre cei vii,
Pentru ai oamenilor fii!
22Jertfe să-I dați, lui Dumnezeu,
De mulțumire și mereu,
Lucrarea Lui să o vestiți
În lume și s-o însoțiți
Cu strigăte de bucurie
Și chiote de veselie.
23Cei care negustori erau
Și pe corăbii se aflau,
24Văzut-au lucrul Domnului,
În mijlocul adâncului.
25Vânturi a pus, să sufle tare
Și a iscat valuri în mare.
26Ele, spre ceruri, ridicau
Și în adâncuri coborau
Apoi corăbiile-aflate
Pe-ale lor creste înspumate,
Iar sufletul oamenilor
Pierdut era, în fața lor.
27Oamenii, prinși de amețeală,
Păreau că-s beți, fără-ndoială,
Și toată iscusința lor
Nu le era de ajutor.
28În strâmtorare, au strigat
La Domnul, cari i-a ajutat.
Vădindu-Se îndurător,
I-a scos din tot necazul lor.
29Domnul, furtuna, a oprit
Și valurile-a potolit.
30Oameni-atunci s-au bucurat,
Iar Dumnezeu i-a ajutat
Ca să ajungă, negreșit,
Pân’ la limanul mult dorit.
31O, de-ar fi Domnul lăudat,
Pe tot pământul, ne-ncetat,
Pentru-a Lui bunătate mare,
Pentru minunile pe care
El le-a făcut, printre cei vii,
Pentru ai oamenilor fii!
32În al bătrânilor sobor
Și-n adunarea tuturor
Popoarelor, fie-nălțat
Al nostru Domn și lăudat!
33El, în pustiu, poate preface
Râuri. De-asemeni, poate face
Izvoare de a fi secat,
Ajungând un pământ uscat.
34Din țara roditoare, iată,
El face o țară sărată,
Pentru că rele săvârșesc
Aceia cari o locuiesc.
35Tot El e Cel ce poate face
Pustiu-n iaz a se preface,
În timp ce un pământ uscat
E, de izvoare, adăpat.
36Pe cei flămânzi, El îi așează
Acolo. Ei întemeiază
Atuncea, o cetate-n care
Să locuiască fiecare.
37Ogoarele le pregătesc,
Le-nsămânțează, vii sădesc
Și-apoi, la vremea roadelor,
Adună roada muncii lor.
38Asupra lor, Domnul veghează
Mereu, și-i binecuvântează;
Necontenit, El îi sporește
Și-ale lor vite le-nmulțește.
39Cumva, de sunt împuținați,
Ori asupriți, sau apăsați,
40Domnul, asupra celor cari
Se dovedesc a fi mai mari,
Varsă dispreț și prin pustie,
Îi poartă-apoi în pribegie.
41Dar îl ridică, negreșit,
Pe-acela care e lipsit;
Pe nevoiaș îl izbăvește,
Iar al său neam îl înmulțește
Încât ajungea-a fi apoi,
Asemeni turmelor de oi.
42„Oamenii cei neprihăniți
Sunt bucuroși și fericiți
Că orișice nelegiuire
Dispare, din întreaga fire!”
43Cel care, înțelept, se ține,
Mereu dar, să ia seama bine,
La bunătățile pe care
Al nostru Dumnezeu le are.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca