Psalmii 137
137
1Pe malurile râului
Din țara Babilonului,
Șezut-am noi și-amar plângeam,
Când de Sion ne aminteam.
2Harfele noastre au tăcut
Și-n sălciile din ținut
Fost-au, cu toate, atârnate,
Lăsându-le a sta uitate.
3Biruitorii noști’ cereau
Să le cântăm și ne ziceau:
„Haideți, cântați și-n Babilon,
Cântări aduse din Sion!”
4Cum să cântăm, căci nu puteam
Când pe pământ străin eram,
Cântările lui Dumnezeu?
5Ierusalime, dacă eu
Am să te uit, cumva – vreodată –
Atuncea, dreapta mea, de-ndată,
Să-și uite-a ei destoinicie!
6De cerul gurii, să îmi fie
Lipită limba, dacă eu
Nu îmi voi aminti mereu,
De tine. Dacă-n clipe grele,
Culme a bucuriei mele,
Nu am să fac din tine, mie –
Lipită – limba să îmi fie!
7Doamne, de fiii cei pe care
Țara Edomului îi are,
Să-Ți amintești, necontenit,
Căci ei atunci când s-a găsit
Ierusalimu-n strâmtorare,
Strigat-au toți, în gura mare:
„Să-l radeți! Dărâmat să fie!
Să-l radeți dar, din temelie!”
8Ah, fiica Babilonului,
Sortită ești prăpădului!
Ferice fie de acel
Care-ți va face rău, la fel
Precum tu însuți te-ai purtat,
Când robi ai tăi, noi ne-am aflat!
9Ferice de acela care,
Pe ai tăi prunci, o să-i omoare!
Ferice, celui ce-i zdrobește
De stâncă și îi nimicește!
Selectat acum:
Psalmii 137: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Psalmii 137
137
1Pe malurile râului
Din țara Babilonului,
Șezut-am noi și-amar plângeam,
Când de Sion ne aminteam.
2Harfele noastre au tăcut
Și-n sălciile din ținut
Fost-au, cu toate, atârnate,
Lăsându-le a sta uitate.
3Biruitorii noști’ cereau
Să le cântăm și ne ziceau:
„Haideți, cântați și-n Babilon,
Cântări aduse din Sion!”
4Cum să cântăm, căci nu puteam
Când pe pământ străin eram,
Cântările lui Dumnezeu?
5Ierusalime, dacă eu
Am să te uit, cumva – vreodată –
Atuncea, dreapta mea, de-ndată,
Să-și uite-a ei destoinicie!
6De cerul gurii, să îmi fie
Lipită limba, dacă eu
Nu îmi voi aminti mereu,
De tine. Dacă-n clipe grele,
Culme a bucuriei mele,
Nu am să fac din tine, mie –
Lipită – limba să îmi fie!
7Doamne, de fiii cei pe care
Țara Edomului îi are,
Să-Ți amintești, necontenit,
Căci ei atunci când s-a găsit
Ierusalimu-n strâmtorare,
Strigat-au toți, în gura mare:
„Să-l radeți! Dărâmat să fie!
Să-l radeți dar, din temelie!”
8Ah, fiica Babilonului,
Sortită ești prăpădului!
Ferice fie de acel
Care-ți va face rău, la fel
Precum tu însuți te-ai purtat,
Când robi ai tăi, noi ne-am aflat!
9Ferice de acela care,
Pe ai tăi prunci, o să-i omoare!
Ferice, celui ce-i zdrobește
De stâncă și îi nimicește!
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca