Psalmii 49
49
Către mai marele pe care,
Ceata de cântăreți îl are.
Fiii lui Core au urzit,
Psalmul acesta, negreșit
1Popoarelor, să ascultați,
Iar voi aminte să luați –
Voi cari în lume locuiți –
În orice stare vă găsiți.
2Să ia aminte mici și mari.
Să ia aminte toți cei cari,
Săraci – în lume – sunt aflați,
Dar și cei care sunt bogați.
3Cuvinte înțelepte, eu
Rosti-voi, din cugetul meu.
Doar gânduri bine judecate,
În a mea inimă-s aflate.
4La pilde insuflate, eu
Îmi plec urechea, tot mereu.
Când acompaniat eu sânt
De-al harfei glas, încep să cânt.
5Cum să mă tem, când peste fire,
Vin zile de nenorocire,
Sau când vrăjmașii – bunăoară –
Cu făr’de legi mă înconjoară?
6Ei se încred în avuție,
Iar cu-a lor mare bogăție
Se laudă, fără-ncetare.
7Nici unul, însă, nu e-n stare
Să se răscumpere, de-ar vrea;
Nu pot, lui Dumnezeu, să-I dea,
Prețul răscumpărării lor.
8Răscumpărarea tuturor
E-atât de scumpă, încât iată,
Nu se va face niciodată.
9Pe veci, ei n-au ca să trăiască
Și nici nu pot să nu zărească
Mormântul care îi pândește.
10Îl vor vedea, căci se vădește
Că înțelepții – bunăoară –
Cu toții pier și au să moară
Și proști – după cum se știe –
Și cei atinși de nebunie,
Iar avuția adunată,
De alții le vai fi luată.
11Ei se gândesc că au să ție
Ale lor case pe vecie.
Gândesc că locuința lor
Ține în vecii vecilor,
Căci numele pe care-l au,
Țărilor lor, apoi, îl dau.
12Dar omul care se vădește
În cinste pus, nu dăinuiește,
Căci la o vreme și el piere,
Ca vita dusă la tăiere.
13Iată ce soartă au cei care
Sunt plini de-ncrederea lor mare,
Precum și cei ce iau aminte
La toate ale lor cuvinte,
Pășind mereu pe calea lor.
14Spre locuința morților,
Ca și o turmă sunt mânați
Și pradă morții sunt lăsați.
Ei în picioare-or fi striviți
De oamenii neprihăniți.
Se duce frumusețea lor,
Iar în locașul morților
Au să-și găsească locuința.
15Mie, în Domnul, mi-e credința,
Pentru că știu că Dumnezeu
Va ocroti sufletul meu
Scoțându-l dar, biruitor,
Din locuința morților.
16Să nu te temi, dacă – cumva –
Se-mbogățește cineva
Și nici atunci când vei zări
Că visteria-i va spori.
17Nimic nu ia, când o să moară,
Iar visteria-i nu pogoară
Pe a sa urmă, negreșit.
18Să se tot creadă fericit
Omul, în viața lui – zic eu –
Și să se laude mereu,
Cu bucuriile pe care
Și le tot face fiecare,
19Căci tot lângă părinții lui
Va merge, iar a soarelui
Lumină caldă, minunată,
N-o s-o mai vadă niciodată.
20Omul ce-i pus în cinste mare,
Dacă pricepere nu are,
Atunci va fi asemănat
Cu-n dobitoc, bun de tăiat.
Selectat acum:
Psalmii 49: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Psalmii 49
49
Către mai marele pe care,
Ceata de cântăreți îl are.
Fiii lui Core au urzit,
Psalmul acesta, negreșit
1Popoarelor, să ascultați,
Iar voi aminte să luați –
Voi cari în lume locuiți –
În orice stare vă găsiți.
2Să ia aminte mici și mari.
Să ia aminte toți cei cari,
Săraci – în lume – sunt aflați,
Dar și cei care sunt bogați.
3Cuvinte înțelepte, eu
Rosti-voi, din cugetul meu.
Doar gânduri bine judecate,
În a mea inimă-s aflate.
4La pilde insuflate, eu
Îmi plec urechea, tot mereu.
Când acompaniat eu sânt
De-al harfei glas, încep să cânt.
5Cum să mă tem, când peste fire,
Vin zile de nenorocire,
Sau când vrăjmașii – bunăoară –
Cu făr’de legi mă înconjoară?
6Ei se încred în avuție,
Iar cu-a lor mare bogăție
Se laudă, fără-ncetare.
7Nici unul, însă, nu e-n stare
Să se răscumpere, de-ar vrea;
Nu pot, lui Dumnezeu, să-I dea,
Prețul răscumpărării lor.
8Răscumpărarea tuturor
E-atât de scumpă, încât iată,
Nu se va face niciodată.
9Pe veci, ei n-au ca să trăiască
Și nici nu pot să nu zărească
Mormântul care îi pândește.
10Îl vor vedea, căci se vădește
Că înțelepții – bunăoară –
Cu toții pier și au să moară
Și proști – după cum se știe –
Și cei atinși de nebunie,
Iar avuția adunată,
De alții le vai fi luată.
11Ei se gândesc că au să ție
Ale lor case pe vecie.
Gândesc că locuința lor
Ține în vecii vecilor,
Căci numele pe care-l au,
Țărilor lor, apoi, îl dau.
12Dar omul care se vădește
În cinste pus, nu dăinuiește,
Căci la o vreme și el piere,
Ca vita dusă la tăiere.
13Iată ce soartă au cei care
Sunt plini de-ncrederea lor mare,
Precum și cei ce iau aminte
La toate ale lor cuvinte,
Pășind mereu pe calea lor.
14Spre locuința morților,
Ca și o turmă sunt mânați
Și pradă morții sunt lăsați.
Ei în picioare-or fi striviți
De oamenii neprihăniți.
Se duce frumusețea lor,
Iar în locașul morților
Au să-și găsească locuința.
15Mie, în Domnul, mi-e credința,
Pentru că știu că Dumnezeu
Va ocroti sufletul meu
Scoțându-l dar, biruitor,
Din locuința morților.
16Să nu te temi, dacă – cumva –
Se-mbogățește cineva
Și nici atunci când vei zări
Că visteria-i va spori.
17Nimic nu ia, când o să moară,
Iar visteria-i nu pogoară
Pe a sa urmă, negreșit.
18Să se tot creadă fericit
Omul, în viața lui – zic eu –
Și să se laude mereu,
Cu bucuriile pe care
Și le tot face fiecare,
19Căci tot lângă părinții lui
Va merge, iar a soarelui
Lumină caldă, minunată,
N-o s-o mai vadă niciodată.
20Omul ce-i pus în cinste mare,
Dacă pricepere nu are,
Atunci va fi asemănat
Cu-n dobitoc, bun de tăiat.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca