Apocalipsul INTRODUCERE
INTRODUCERE
Autorul.
În ciuda faptului că Apocalipsul este „semnat” (autorul se numește pe sine „Ioan” și se prezintă ca „martor al lui Cristos cel viu”: Ap 1,9-10), identificarea autorului nu este posibilă. Tradiția creștină veche a oscilat între recunoașterea ca autor al acestei cărți pe sfântul Ioan, apostol și evanghelist, sau un alt autor necunoscut, diferit de apostolul Ioan. Unii exegeți sunt de părere azi că autorul viziunilor este sfântul Ioan apostolul, iar redactarea scrierilor sale ar fi putut fi făcută cu participarea discipolilor săi, care ar proveni din școala lui Ioan de la Èfes. Alți exegeți cred că ar fi vorba despre un Ioan, profet itinerant în cele șapte Biserici din Asia Mică.
Cartea aparține genului apocaliptic, dar sunt prezente și genul profetic și cel epistolar. Limba este greaca numită koiné, cu unele greșeli gramaticale (uneori voite), dar și cu semitisme. Stilul este specific: aluzii complexe și rafinate, repetări de formule în noi structuri literare, cum sunt septenarele (șapte scrisori, șapte sigilii, șapte trâmbițe, șapte cupe), criptograme (numărul Fiarei 666 din 13,16), multe simboluri.
În Ap 1,11 sunt indicați destinatarii. Ei sunt cele șapte comunități creștine din Asia Mică: Èfes, Smírna, Pèrgam, Tiatíra, Sàrdes, Filadèlfia și Laodicèea. Numărul 7 ar putea indica totalitatea Bisericii. Scopul cărții este avertizarea acestor comunității asupra pericolelor care le amenințau fie din extern, fie din intern, consolarea și încurajarea lor în necazurile și suferințele de orice fel din cauza credinței.
După indicația din 1,9, viziunea sfântului Ioan ar fi avut loc pe insula Patmos. Totuși, redactarea este mai târzie. Dacă redactarea este făcută direct de sfântul Ioan, data ar putea fi 69-70 d.C.; dacă ar fi un alt autor, redactarea definitivă ar fi la sfârșitul sec. I (95-96 d.C.).
Teologia.
Dumnezeu duce la îndeplinire planul de mântuire pregătit și prevestit în Vechiul Testament, plan care trebuie să se actualizeze în două faze: planul de mântuire mesianico-ecleziastică și acela al mântuirii escatologice, care se va realiza numai după victoria definitivă a lui Dumnezeu asupra tuturor forțelor ostile odată cu noua creație („cerul nou și pământul nou”). Protagoniștii în realizarea mântuirii sunt: Dumnezeu, Cristos, Duhul și, într-un anumit sens, Biserica. Evenimentele concrete la care autorul face aluzie, ca și evenimentele evocate în viziune, sunt elemente care alcătuiesc cadrul general al firului ce se dezvoltă prin desfășurarea evenimentelor din istoria mântuirii și, în acest sens, descriu evenimente ce pot caracteriza situația oricărei comunități ecleziale. Deci sunt scheme teologice aplicabile realității istorice concrete. Pentru Apocalips, răul nu este un concept abstract, o idee, ci o realitate caracterizată de absența lui Cristos. În absența lui Cristos, forțele răului, fie ele de ordin supranatural (Fiara, Satàna), fie structurile de putere aliate Satànei: Babilònul (cetatea atee), Fiara cu zece coarne (puterea imperialistă atee), fie indivizi seduși de Satàna, par să aibă succes. Dar oricât de amplă și de violentă ar fi declanșarea forțelor ostile lui Dumnezeu și Bisericii, rămâne clară prezența activă a lui Cristos, care face presiune asupra evenimentelor istorice și le dirijează spre punctul final al istoriei, când prezența sa totală și definitivă va fi învins ultimul exponent al răului: moartea.
Structura.
Apocalipsul se prezintă o operă unitară care începe cu un prolog (1,1-3) și se termină cu un epilog (22,6-21). Partea centrală este alcătuită din două părți inegale ca lungime: prima este așa-numitul septenar al „scrisorilor către Biserici” (1,4–3,22), iar a doua (4,1–22,5) are o mai mare complexitate literară.
Între cele cinci secțiuni din partea a doua există o dezvoltare temporală liniară, progresivă: dezvoltarea ajunge la punctul maxim în concluzie. Există apoi un joc în folosirea timpurilor care face ca unele elemente să fie lăsate să oscileze liber, înainte și înapoi, în dezvoltarea liniară, dând astfel conflictului dintre forțele pozitive și negative un caracter metaistoric.
Prolog (1,1-3)
I. SCRISORI CĂTRE CELE ȘAPTE BISERICI (1,4–3,22);
II. PLANUL LUI DUMNEZEU ÎN ISTORIE ȘI ESCATOLOGIA (4,1–22,5):
cele șapte sigilii (4,1–8,5);
cele șapte trâmbițe (8,6–11,19);
cele trei semne (12,1–15,8);
cele șapte cupe (16,1-21);
judecarea și condamnarea Babilònului (17,1–19,10);
venirea lui Cristos și împlinirea istoriei (19,11–22,5).
EPILOG (22,6-21).
Selectat acum:
Apocalipsul INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași
Apocalipsul INTRODUCERE
INTRODUCERE
Autorul.
În ciuda faptului că Apocalipsul este „semnat” (autorul se numește pe sine „Ioan” și se prezintă ca „martor al lui Cristos cel viu”: Ap 1,9-10), identificarea autorului nu este posibilă. Tradiția creștină veche a oscilat între recunoașterea ca autor al acestei cărți pe sfântul Ioan, apostol și evanghelist, sau un alt autor necunoscut, diferit de apostolul Ioan. Unii exegeți sunt de părere azi că autorul viziunilor este sfântul Ioan apostolul, iar redactarea scrierilor sale ar fi putut fi făcută cu participarea discipolilor săi, care ar proveni din școala lui Ioan de la Èfes. Alți exegeți cred că ar fi vorba despre un Ioan, profet itinerant în cele șapte Biserici din Asia Mică.
Cartea aparține genului apocaliptic, dar sunt prezente și genul profetic și cel epistolar. Limba este greaca numită koiné, cu unele greșeli gramaticale (uneori voite), dar și cu semitisme. Stilul este specific: aluzii complexe și rafinate, repetări de formule în noi structuri literare, cum sunt septenarele (șapte scrisori, șapte sigilii, șapte trâmbițe, șapte cupe), criptograme (numărul Fiarei 666 din 13,16), multe simboluri.
În Ap 1,11 sunt indicați destinatarii. Ei sunt cele șapte comunități creștine din Asia Mică: Èfes, Smírna, Pèrgam, Tiatíra, Sàrdes, Filadèlfia și Laodicèea. Numărul 7 ar putea indica totalitatea Bisericii. Scopul cărții este avertizarea acestor comunității asupra pericolelor care le amenințau fie din extern, fie din intern, consolarea și încurajarea lor în necazurile și suferințele de orice fel din cauza credinței.
După indicația din 1,9, viziunea sfântului Ioan ar fi avut loc pe insula Patmos. Totuși, redactarea este mai târzie. Dacă redactarea este făcută direct de sfântul Ioan, data ar putea fi 69-70 d.C.; dacă ar fi un alt autor, redactarea definitivă ar fi la sfârșitul sec. I (95-96 d.C.).
Teologia.
Dumnezeu duce la îndeplinire planul de mântuire pregătit și prevestit în Vechiul Testament, plan care trebuie să se actualizeze în două faze: planul de mântuire mesianico-ecleziastică și acela al mântuirii escatologice, care se va realiza numai după victoria definitivă a lui Dumnezeu asupra tuturor forțelor ostile odată cu noua creație („cerul nou și pământul nou”). Protagoniștii în realizarea mântuirii sunt: Dumnezeu, Cristos, Duhul și, într-un anumit sens, Biserica. Evenimentele concrete la care autorul face aluzie, ca și evenimentele evocate în viziune, sunt elemente care alcătuiesc cadrul general al firului ce se dezvoltă prin desfășurarea evenimentelor din istoria mântuirii și, în acest sens, descriu evenimente ce pot caracteriza situația oricărei comunități ecleziale. Deci sunt scheme teologice aplicabile realității istorice concrete. Pentru Apocalips, răul nu este un concept abstract, o idee, ci o realitate caracterizată de absența lui Cristos. În absența lui Cristos, forțele răului, fie ele de ordin supranatural (Fiara, Satàna), fie structurile de putere aliate Satànei: Babilònul (cetatea atee), Fiara cu zece coarne (puterea imperialistă atee), fie indivizi seduși de Satàna, par să aibă succes. Dar oricât de amplă și de violentă ar fi declanșarea forțelor ostile lui Dumnezeu și Bisericii, rămâne clară prezența activă a lui Cristos, care face presiune asupra evenimentelor istorice și le dirijează spre punctul final al istoriei, când prezența sa totală și definitivă va fi învins ultimul exponent al răului: moartea.
Structura.
Apocalipsul se prezintă o operă unitară care începe cu un prolog (1,1-3) și se termină cu un epilog (22,6-21). Partea centrală este alcătuită din două părți inegale ca lungime: prima este așa-numitul septenar al „scrisorilor către Biserici” (1,4–3,22), iar a doua (4,1–22,5) are o mai mare complexitate literară.
Între cele cinci secțiuni din partea a doua există o dezvoltare temporală liniară, progresivă: dezvoltarea ajunge la punctul maxim în concluzie. Există apoi un joc în folosirea timpurilor care face ca unele elemente să fie lăsate să oscileze liber, înainte și înapoi, în dezvoltarea liniară, dând astfel conflictului dintre forțele pozitive și negative un caracter metaistoric.
Prolog (1,1-3)
I. SCRISORI CĂTRE CELE ȘAPTE BISERICI (1,4–3,22);
II. PLANUL LUI DUMNEZEU ÎN ISTORIE ȘI ESCATOLOGIA (4,1–22,5):
cele șapte sigilii (4,1–8,5);
cele șapte trâmbițe (8,6–11,19);
cele trei semne (12,1–15,8);
cele șapte cupe (16,1-21);
judecarea și condamnarea Babilònului (17,1–19,10);
venirea lui Cristos și împlinirea istoriei (19,11–22,5).
EPILOG (22,6-21).
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași