Evrei 11:1-40 - Compară toate versiunile

Împărtășește

Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că, prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie. Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd. Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Și prin ea vorbește el încă, măcar că este mort. Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu. Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută. Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau și, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea el a osândit lumea și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință. Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce. Prin credință a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței ca într-o țară care nu era a lui și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care erau împreună-moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. Prin credință și Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioșia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om, și încă un om aproape mort, s-a născut o sămânță în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra. În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieșiseră, negreșit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. Prin credință a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare, el, care primise făgăduințele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânță care-ți va purta numele!” Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar și din morți: și, drept vorbind, ca înviat din morți l-a primit înapoi. Prin credință a dat Isaac lui Iacov și Esau o binecuvântare care avea în vedere lucrurile viitoare. Prin credință Iacov, când a murit, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif și „s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său”. Prin credință a pomenit Iosif, când i s-a apropiat sfârșitul, de ieșirea fiilor lui Israel din Egipt și a dat porunci cu privire la oasele sale. Prin credință a fost ascuns Moise trei luni de părinții lui când s-a născut, pentru că vedeau că era frumos copilul și nu s-au lăsat înspăimântați de porunca împăratului. Prin credință Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire. Prin credință a părăsit el Egiptul fără să se teamă de mânia împăratului, pentru că a rămas neclintit, ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. Prin credință a prăznuit el Paștele și a făcut stropirea sângelui, pentru ca Nimicitorul celor întâi născuți să nu se atingă de ei. Prin credință au trecut ei Marea Roșie ca pe uscat, pe când egiptenii, care au încercat s-o treacă, au fost înghițiți. Prin credință au căzut zidurile Ierihonului după ce au fost ocolite șapte zile. Prin credință n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiți, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoință. Și ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aș vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel și de proroci! Prin credință au cucerit ei împărății, au făcut dreptate, au căpătat făgăduințe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oștirile vrăjmașe. Femeile și-au primit înapoi pe morții lor înviați; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea și au fost chinuiți. Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare, au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, chinuiți, au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți – ei, de care lumea nu era vrednică –, au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului. Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.

Și credința este o convingere cu privire la lucrurile în care sperăm, o siguranță cu privire la lucrurile care nu se văd. Căci, prin aceasta, cei din vechime au primit o bună mărturie. Prin credință înțelegem că lumea a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa încât ceea ce se vede n-a fost făcut din lucruri care sunt vizibile. Prin credință I-a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât a lui Cain. Prin aceasta a primit mărturia că este drept, deoarece Dumnezeu a mărturisit despre darurile lui. Și, deși este mort, prin credința sa încă vorbește. Prin credință a fost mutat Enoh, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu l-a mutat. Căci înainte de mutarea lui a primit mărturia că Îi era plăcut lui Dumnezeu. Și fără credință este imposibil să-I fim plăcuți, pentru că oricine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există și că îi răsplătește pe cei ce-L caută. Prin credință Noe, fiind avertizat cu privire la lucruri care încă nu se vedeau, a pregătit, plin de reverență, o arcă pentru a-și salva familia. Prin aceasta a condamnat el lumea și a devenit un moștenitor al dreptății care vine prin credință. Prin credință a ascultat Avraam când a fost chemat să meargă spre un loc pe care urma să-l primească drept moștenire și a plecat fără să știe unde se duce. Prin credință s-a așezat el în țara promisiunii, ca într-o țară străină, locuind în corturi cu Isaac și Iacov, moștenitori împreună cu el ai aceleiași promisiuni. Căci el aștepta cetatea care are temelii, al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu. Prin credință și Sara însăși, chiar dacă nu putea rămâne însărcinată și trecuse de vârsta la care putea avea copii, a primit putere să procreeze deoarece L-a considerat credincios pe Cel Ce a promis. De aceea, dintr-un singur om, și acesta aproape mort, s-au născut urmași atât de numeroși ca stelele cerului și fără număr ca nisipul de pe țărmul mării. În credință au murit toți aceștia, însă fără să primească lucrurile promise, ci doar le-au văzut de departe, le-au salutat și au mărturisit că sunt străini și peregrini pe pământ. Cei care vorbesc în acest fel arată că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ei s-ar fi gândit la țara din care au plecat, ar fi avut vreme să se întoarcă în ea, însă ei tânjeau după o țară mai bună, adică una cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să fie numit Dumnezeul lor, pentru că El a pregătit o cetate pentru ei. Prin credință l-a pregătit Avraam ca jertfă pe Isaac, atunci când a fost pus la încercare. El, cel care a primit promisiunile, era gata să-l aducă jertfă pe singurul său fiu, el, căruia i se spusese: „Prin Isaac își vor primi numele descendenții tăi“. Căci s-a gândit că Dumnezeu poate să-l învie chiar și dintre cei morți și, într-un fel, de acolo l-a primit înapoi. Prin credință i-a binecuvântat Isaac pe Iacov și Esau cu privire la lucrurile viitoare. Prin credință i-a binecuvântat Iacov, când era pe moarte, pe fiecare dintre fiii lui Iosif și s-a închinat sprijinindu-se pe vârful toiagului său. Prin credință a amintit Iosif, când era pe moarte, de exodul fiilor lui Israel și a dat porunci cu privire la osemintele sale. Prin credință a fost ascuns Moise de către părinții săi timp de trei luni, după ce s-a născut. Ei au văzut că era un copilaș frumos și nu s-au temut de porunca împăratului. Prin credință a refuzat Moise, când s-a făcut mare, să fie numit „fiul fetei lui Faraon“, alegând mai degrabă să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerea trecătoare a păcatului. El a considerat disprețul suferit pentru Cristos ca fiind o bogăție mai mare decât comorile Egiptului, pentru că avea privirea ațintită la răsplată. Prin credință a ieșit din Egipt, fără să se teamă de furia regelui. Căci el a stat neclintit, ca și când L-ar fi văzut pe Cel Ce este nevăzut. Prin credință a celebrat Paștele și stropirea cu sânge, pentru ca Nimicitorul să nu-i omoare pe întâii lor născuți. Prin credință a trecut poporul prin Marea Roșie ca pe uscat. Când au încercat însă și egiptenii lucrul acesta, s-au înecat. Prin credință au căzut zidurile Ierihonului, după ce au fost înconjurate șapte zile. Prin credință n-a pierit prostituata Rahab împreună cu cei neascultători, pentru că i-a primit cu bunăvoință pe spioni. Și ce-aș mai putea spune? Căci n-aș avea destul timp să vorbesc despre Ghedeon, despre Barak, despre Samson, despre Iefta, despre David, despre Samuel și despre profeți. Prin credință au cucerit ei regate, au făcut dreptate, au obținut promisiuni, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de tăișul sabiei, au primit putere când erau neputincioși, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă armatele străine; femeile și-au primit înapoi morții înviați; alții au fost torturați și au refuzat să fie eliberați, ca să obțină o înviere mai bună, iar alții au îndurat batjocuri și biciuiri, și chiar lanțuri și închisoare, au fost omorâți cu pietre, au fost tăiați în două cu fierăstrăul, au fost încercați, au murit uciși de sabie, au umblat îmbrăcați în piei de oi și în piei de capre; nevoiași, în necaz, chinuiți, ei, de care lumea nu era demnă, au rătăcit prin pustiuri și prin munți, prin peșteri și prin gropile pământului. Toți aceștia au primit o bună mărturie pentru credința lor, însă n-au primit ceea ce a fost promis, fiindcă Dumnezeu a ales dinainte ceva mai bun pentru noi, ca să nu fie ei făcuți desăvârșiți fără noi.

Credința este certitudinea pe care o ai cu privire la lucrurile sperate și o convingere fermă față de acele lucruri pe care (încă) nu le vezi (realizate). Așa au trăit oamenii din trecut care au avut o bună reputație. Datorită credinței, noi înțelegem că întregul Univers a fost creat prin Cuvântul lui Dumnezeu. Deci (putem accepta astfel că) tot ce se vede, a fost făcut din lucruri care nu se văd. Credința este explicația faptului că Abel a oferit lui Dumnezeu un sacrificiu mai bun decât al lui Cain. Și datorită credinței lui, Abel a fost declarat corect atunci când Dumnezeu i-a acceptat acel sacrificiu. Deși el a murit, credința lui continuă să ne vorbească. Pentru că Enoh a avut credință, a fost luat de pe pământ fără să mai moară; și nu a mai fost găsit, pentru că îl luase Dumnezeu la El. Dar înainte de a-l lua, Dumnezeu afirmase că agreează felul în care trăiește Enoh. De fapt, dacă nu avem credință, este imposibil să Îi placă lui Dumnezeu de noi. Și cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El există și că îi recompensează pe cei care Îl caută. Noe și-a demonstrat credința atunci când Dumnezeu îl informase despre lucruri care se vor întâmpla. Deși el încă nu putea să le vadă, a construit o corabie ca să își salveze familia. Decizia lui a fost proba pentru condamnarea lumii; și în același timp, el a devenit unul dintre oamenii care moștenesc dreptatea datorită credinței lor. Atunci când Avraam a fost chemat să plece într-un loc unde urma să devină proprietar, el a plecat fără să știe exact unde se ducea. Și astfel și-a demonstrat credința prin ascultare. Credința pe care a avut-o, l-a ajutat să vină în țara promisă, deși el a trăit în ea ca străin. A locuit în corturi, la fel ca Isaac și ca Iacov care erau moștenitorii promisiunii (făcute lui). El a putut să facă acest lucru, pentru că aștepta (să ajungă în) orașul cu fundații foarte solide, al cărui Arhitect și Constructor este Dumnezeu. Pentru că a avut credință, el L-a considerat demn de încredere pe Cel care îi făcuse promisiunea. Și astfel, Avraam a putut să aibă copii chiar dacă era prea bătrân, iar Sara nu putea să rămână însărcinată. În consecință, dintr-un singur om care se apropia de sfârșitul vieții lui pe pământ, au venit în existență atât de mulți descendenți, încât se pot asemăna ca număr cu stelele de pe cer și cu nisipul de la malul mării. Toți aceștia și-au păstrat credința până au murit, deși în timpul vieții lor de pe pământ nu au primit acele lucruri promise. Ei doar le-au văzut (prin credință) și le-au salutat de la distanță, afirmând că aici sunt ca niște străini și că existența lor pe pământ este temporară. Cei care vorbeau astfel, demonstrau că încă sunt în căutarea unei patrii. Dacă s-ar fi referit la aceea din care plecaseră, ar fi avut posibilitatea să se întoarcă în ea. Dar de fapt, ei doreau o patrie mai bună, adică un oraș ceresc. Iar Dumnezeu le-a pregătit un asemenea loc; și Lui nu Îi este rușine să fie numit Dumnezeul lor. Având credință, Avraam a acceptat să îl sacrifice pe Isaac, atunci când Dumnezeu i-a cerut acest lucru ca test. Deși Dumnezeu îi promisese că urmașii lui vor proveni din Isaac, Avraam a fost gata să îl sacrifice pe (acesta care era) unicul lui fiu. El s-a gândit că Dumnezeu ar fi putut să îi învie fiul. Și de fapt, el l-a primit înapoi pe Isaac ca și cum ar fi înviat. Când Isaac a oferit binecuvântarea lui Iacov și lui Esau vorbindu-le despre viitorul lor, el a făcut-o prin credință. Tot prin credință a binecuvântat și Iacov pe fiecare dintre fiii lui Iosif, închinându-se sprijinit de bastonul lui. Apoi Iosif, când era la sfârșitul vieții lui, a demonstrat că are și el credință, vorbind despre exodul poporului Israel din Egipt și dând instrucțiuni cu privire la înmormântarea lui. Pentru că aveau credință, părinții lui Moise l-au ascuns în timpul primelor trei luni după nașterea lui, văzând că este un copil frumos. Astfel, lor nu le-a fost frică să încalce ordinul faraonului. Când a crescut, acest Moise a avut aceeași credință care l-a făcut să refuze titlul de „Fiul fiicei faraonului”. În locul bucuriei pe care o produc temporar plăcerile păcatului, el a ales să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu. Privind spre recompensă, Moise a considerat că a fi ridiculizat pentru Cristos valorează mai mult decât bogățiile Egiptului. El a demonstrat credință atunci când a plecat din Egipt fără să îi fie frică de mânia faraonului; și nu și-a schimbat decizia, ci a procedat ca și cum L-ar fi văzut pe Cel care nu poate fi văzut (fizic). Având credință, Moise a inițiat sărbătoarea numită Paște, stropind sângele (mielului) pentru ca îngerul morții să nu îi omoare pe primii născuți din familiile lor. Tot prin credință au trecut ei prin Marea Roșie ca și când ar fi mers pe un teren uscat. Dar atunci când egiptenii au încercat să o traverseze și ei, au fost înecați. Credința a făcut să cadă zidurile Ierihonului după șapte zile în care au fost înconjurate. Prin credință a supraviețuit și prostituata Rahav. Pentru că a primit și a găzduit în casa ei pe spionii evreilor, ea a fost protejată atunci când au fost omorâți oamenii necredincioși. Desigur, acum nu îmi permite timpul; dar aș putea să vorbesc și mai mult dacă aș analiza alte cazuri, cum ar fi: Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel și (alți) profeți. Ei au cucerit regate și au administrat dreptatea prin credință, obținând ce li se promisese. Unii au închis gurile leilor. Alții au anulat efectul focului și nu au fost afectați de loviturile date cu tăișul sabiei. Deși erau oameni obișnuiți, prin credință ei au devenit o mare forță în lupte și au alungat astfel armatele dușmanilor. Femeile și-au primit înapoi înviați pe cei care făceau parte din familiile lor. Totuși, unii care au fost torturați, au refuzat să accepte eliberarea, pentru că doreau să obțină o înviere mai bună. Alții au fost ridiculizați, bătuți, legați cu lanțuri și băgați în închisoare. Au fost omorâți cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul și omorâți cu sabia. Au supraviețuit în sărăcie; și din cauza persecuțiilor, au fost obligați să trăiască fără domiciliu stabil și să umble îmbrăcați cu piei de oi și de capre… Aceștia, de care lumea nu era demnă, au rătăcit prin deșert și prin munți, dormind în peșteri și prin gropi făcute în pământ. Toți au fost apreciați pentru credința pe care au avut-o; și totuși ei (încă) nu au primit ce le promisese Dumnezeu, pentru că El concepuse un plan mai bun pentru noi; și dorea ca ei să fie făcuți perfecți (doar) împreună cu noi.

Iar credința este substanța lucrurilor sperate, dovada lucrurilor nevăzute. Fiindcă prin aceasta bătrânii au obținut o bună mărturie. Prin credință înțelegem că au fost urzite lumile prin cuvântul lui Dumnezeu, așa că lucrurile care sunt văzute nu au fost făcute din lucruri care se văd. Prin credință, Abel i-a oferit lui Dumnezeu un sacrificiu nespus mai bun decât Cain, sacrificiul prin care el a obținut mărturia că a fost drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; și prin aceasta, deși mort, încă vorbește. Prin credință a fost strămutat Enoh, ca să nu vadă moartea; și nu a fost găsit, deoarece Dumnezeu l-a strămutat; fiindcă înainte de strămutarea lui, a avut această mărturie, că i-a plăcut lui Dumnezeu. Iar fără credință este imposibil a plăcea lui, fiindcă cel ce vine la Dumnezeu trebuie să creadă că el este și că este un răsplătitor al celor ce îl caută cu zel. Prin credință, Noe, fiind avertizat de Dumnezeu despre lucrurile ce încă nu se vedeau, împins de teamă, a pregătit o arcă pentru salvarea casei sale, prin care el a condamnat lumea și a devenit moștenitor al dreptății, care este prin credință. Prin credință, Avraam, după ce a fost chemat să meargă la locul pe care avea să îl primească mai apoi drept moștenire, a ascultat; și a mers, neștiind încotro mergea. Prin credință a locuit el temporar în țara promisiunii, ca într-o țară străină, locuind în corturi cu Isaac și Iacob, co-moștenitori ai aceleiași promisiuni. Fiindcă el căuta o cetate care are temelii, al cărei ziditor și făcător este Dumnezeu. Prin credință și Sara însăși a primit putere pentru conceperea seminței și a născut un copil, deși îi trecuse vârsta, fiindcă l-a socotit credincios pe cel ce promisese. De aceea chiar dintr-unul și acela ca și mort, s-au născut o mulțime ca stelele cerului, și nenumărați ca nisipul de pe țărmul mării. Toți aceștia au murit în credință, fără să fi primit lucrurile promisiunilor, ci, văzându-le de departe, au și fost convinși despre ele, le-au și îmbrățișat și au mărturisit că erau străini și locuitori temporari pe pământ. Fiindcă toți cei ce spun astfel de lucruri, arată clar că ei caută o patrie. Și, într-adevăr, dacă și-ar fi amintit de patria aceea de unde au ieșit, ar fi avut ocazia să se întoarcă. Dar acum, ei doresc o patrie mai bună, care este cerească; de aceea Dumnezeu nu se rușinează să fie numit Dumnezeul lor; fiindcă le-a pregătit o cetate. Prin credință, Avraam, când a fost încercat, l-a oferit pe Isaac; și cel ce a primit promisiunile l-a oferit pe singurul său fiu născut, Despre care s-a spus: Pentru că în Isaac îți va fi numită sămânța; Socotind că Dumnezeu a fost în stare să îl învie chiar dintre morți, de unde, printr-o prefigurare, l-a și primit. Prin credință, Isaac i-a binecuvântat pe Iacob și Esau referitor la lucrurile ce vor veni. Prin credință, Iacob, când era pe moarte, i-a binecuvântat pe amândoi fiii lui Iosif și s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său. Prin credință, Iosif, când i s-a apropiat sfârșitul, a amintit despre ieșirea copiilor lui Israel și a dat poruncă referitor la oasele sale. Prin credință, Moise, după ce s-a născut, a fost ascuns trei luni de către părinții lui, pentru că au văzut că era un copil frumos; și nu s-au temut de porunca împăratului. Prin credință, Moise, când a crescut mare, a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon, Alegând mai degrabă să sufere necaz cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure pentru o vreme de plăcerile păcatului. Considerând ocara lui Cristos ca bogății mai mari decât tezaurele aflate în Egipt, fiindcă se uita la răsplătire. Prin credință, a părăsit Egiptul, netemându-se de furia împăratului, fiindcă a îndurat, ca văzând pe cel care este invizibil. Prin credință, a ținut paștele și stropirea sângelui, ca nu cumva cel ce nimicea pe întâii născuți să se atingă de ei. Prin credință, au trecut ca pe uscat prin Marea Roșie, în care egiptenii, încercând să o treacă, s-au înecat. Prin credință, zidurile Ierihonului au căzut, după ce au fost înconjurate șapte zile. Prin credință, curva Rahab nu a pierit cu cei care nu au crezut, fiindcă primise spionii cu pace. Și ce să mai spun? Fiindcă nu mi-ar ajunge timpul să istorisesc despre Ghedeon și Barac și Samson și Iefta și despre David și Samuel și de profeți, Care, prin credință, au supus împărății, au lucrat dreptate, au obținut promisiuni, au închis gurile leilor, Au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, au fost întăriți prin slăbiciune, au devenit viteji în luptă, au pus pe fugă armatele străine. Femeile i-au primit înapoi pe morții lor prin înviere; iar alții au fost torturați, neacceptând eliberarea, ca să obțină o înviere mai bună; Și alții au suferit încercare prin batjocuri și biciuiri, da, chiar mai mult, prin lanțuri și închisoare; Au fost uciși cu pietre, au fost tăiați în două cu fierăstrăul, au fost ispitiți, au murit uciși de sabie, au rătăcit în piei de oaie și de capre, fiind lipsiți, nenorociți, chinuiți; (Ei, de care lumea nu era demnă); au rătăcit în pustiuri și în munți și în peșteri și crăpăturile pământului. Și toți aceștia, obținând o bună mărturie prin credință, nu au primit lucrurile promisiunii, Dumnezeu pregătind ceva mai bun pentru noi, ca să nu fie făcuți desăvârșiți fără noi.

Și credința este realitatea lucrurilor nădăjduite, dovada lucrurilor care nu se văd. Datorită ei au primit cei din vechime o bună mărturie. Prin credință înțelegem că lumea a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd. Prin credință I-a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât cea a lui Cain. Prin ea a primit el mărturie că este drept, căci Dumnezeu a primit darurile lui; prin ea el încă vorbește, chiar dacă este mort. Prin credință a fost strămutat Enoh, ca să nu vadă moartea, și n-a mai fost de găsit, pentru că l-a strămutat Dumnezeu, dar înainte de strămutarea lui a primit mărturia că Îi este plăcut lui Dumnezeu. Fără credință este cu neputință să-I fim plăcuți. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există și că îi răsplătește pe cei ce-L caută. Prin credință Noe, înștiințat fiind despre lucruri care încă nu se vedeau și cuprins de o teamă sfântă, a pregătit o arcă pentru mântuirea casei sale; prin credință a osândit lumea și a ajuns moștenitor al dreptății care se capătă prin credință. Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care urma să-l ia drept moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe încotro merge. Prin credință a peregrinat el prin țara făgăduinței ca printr-un ținut străin și a locuit în corturi ca Isaac și Iacov, care erau moștenitori împreună cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. Prin credință Avraam, deși Sara era stearpă, a primit putere să zămislească în ciuda vârstei trecute, fiindcă L-a socotit vrednic de încredere pe Cel ce făcuse făgăduința. De aceea, dintr-un singur om, și acela aproape mort, s-au născut urmași în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe țărmul mării, care nu se poate număra. În credință au murit toți aceștia, fără să fi primit lucrurile făgăduite; doar le-au văzut de departe, le-au salutat și au mărturisit că sunt străini și călători pe pământ. Cei ce vorbesc astfel dau de înțeles că sunt în căutarea unei patrii. Dacă le-ar fi stat gândul la cea din care ieșiseră, ar fi avut vreme să se întoarcă. Dar ei își doresc o patrie mai bună, adică una cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. Prin credință l-a adus Avraam pe Isaac jertfă, când a fost pus la încercare; el, care primise făgăduințele, se pregătea să-l aducă jertfă pe singurul său fiu, despre care se spusese: În Isaac sămânța ta va avea un nume. Socotea că Dumnezeu poate să-l învie și din morți, drept care l-a primit înapoi ca înviat din morți. Prin credință i-a binecuvântat Isaac pe Iacov și pe Esau cu privire la lucrurile viitoare. Prin credință Iacov, când trăgea să moară, i-a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif și s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său . Prin credință Iosif, când i s-a apropiat sfârșitul, a pomenit de ieșirea fiilor lui Israel din Egipt și a dat porunci cu privire la oasele sale. Prin credință Moise a fost ascuns trei luni de părinții lui după naștere, pentru că vedeau că era frumos copilul și nu s-au lăsat înspăimântați de porunca împăratului. Prin credință Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai degrabă să sufere cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea că ocara lui Hristos este o bogăție mai mare decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii ațintiți spre răsplătire. Prin credință a părăsit Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului, pentru că era neabătut, ca și când L-ar fi avut înaintea ochilor pe Cel Nevăzut. Prin credință a sărbătorit Paștele și a făcut stropirea cu sânge, pentru ca Nimicitorul să nu se atingă de cei întâi născuți ai lor. Prin credință au străbătut ei Marea Roșie ca pe uscat, în timp ce egiptenii, când au încercat s-o treacă, au fost înghițiți. Prin credință au căzut zidurile Ierihonului după ce au fost înconjurate șapte zile. Prin credință n-a pierit desfrânata Rahav împreună cu cei care n-au crezut, căci ea le-a primit pe iscoade cu bunăvoință. Și câte aș mai putea zice, însă nu mi-ar ajunge vremea dacă aș vrea să povestesc despre Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel și profeți! Prin credință au biruit împărății, au făcut dreptate, au căpătat împlinirea făgăduințelor, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au vindecat de boală, au fost viteji în luptă, au pus pe fugă oștirile străine. Femeile i-au primit înapoi pe cei care muriseră și care au înviat; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea și au fost torturați. Alții au suferit batjocuri și biciuiri, ori chiar lanțuri și temniță, au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capră, lipsiți, prigoniți, chinuiți – ei, de care lumea nu era vrednică – rătăcind prin pustietăți, în munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului. Toți aceștia, deși au fost apreciați pentru credința lor, n-au primit ce le fusese făgăduit, căci Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârșire fără noi.

Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta cei din vechime au căpătat o bună mărturie. Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd. Prin credință I-a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Și prin ea vorbește el încă, măcar că este mort. Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci, înainte de mutarea lui, primise mărturia că-I este plăcut lui Dumnezeu. Și fără credință este cu neputință să-I fim plăcuți Lui. Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că îi răsplătește pe cei ce-L caută. Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea el a osândit lumea și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință. Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce. Prin credință a venit și s-a așezat el în Țara Făgăduinței ca într-o țară care nu era a lui și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care erau împreună-moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. Prin credință și Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioșia Celui ce-i făgăduise. De aceea dintr-un singur om, și încă un om aproape mort, s-a născut o sămânță în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra. În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut-o în vedere pe aceea din care ieșiseră, negreșit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. Prin credință l-a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare; el, care primise făgăduințele cu bucurie, l-a adus jertfă pe singurul lui fiu; el, căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânță care-ți va purta numele”! Căci se gândea că Dumnezeu poate să-l învie chiar și din morți: și, drept vorbind, ca înviat din morți l-a primit înapoi. Prin credință le-a dat Isaac lui Iacov și lui Esau o binecuvântare care avea în vedere lucrurile viitoare. Prin credință Iacov, când a murit, i-a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif și „s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său”. Prin credință a pomenit Iosif, când i s-a apropiat sfârșitul, de ieșirea fiilor lui Israel din Egipt și a dat porunci cu privire la oasele sale. Prin credință a fost ascuns Moise trei luni de părinții lui când s-a născut, pentru că vedeau că era frumos copilul și nu s-au lăsat înspăimântați de porunca împăratului. Prin credință Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire. Prin credință a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului, pentru că a rămas neclintit, ca și cum L-ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. Prin credință a prăznuit el Paștele și a făcut stropirea sângelui, pentru ca Nimicitorul celor întâi născuți să nu se atingă de ei. Prin credință au trecut ei Marea Roșie ca pe uscat, pe când egiptenii, care au încercat s-o treacă, au fost înghițiți. Prin credință au căzut zidurile Ierihonului după ce au fost ocolite șapte zile. Prin credință n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiți, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoință. Și ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea dacă aș vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel și de proroci. Prin credință au cucerit ei împărății, au făcut dreptate, au căpătat făgăduințe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oștirile vrăjmașe. Femeile și-au primit înapoi morții lor înviați; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea și au fost chinuiți. Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare, au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, chinuiți, au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți – ei, de care lumea nu era vrednică –, au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului. Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârșire fără noi.

Iar credinţa face reale lucrurile nădăjduite, este dovada lucrurilor nevăzute. Şi cei din vechime au primit prin ea o bună mărturie. Prin credinţă înţelegem că veacurile au fost făcute prin cuvântul lui Dumnezeu şi că lucrurile văzute n-au fost create din ceea ce se vede. Prin credinţă Abel a adus o jertfă mai bună decât Cain; prin ea s-a dat mărturie despre el că a fost un om drept, Dumnezeu dând mărturie despre darurile lui; tot prin ea, Abel vorbeşte şi astăzi, deşi a murit. Prin credinţă Enoh a fost strămutat la cer ca să nu mai vadă moartea şi nu a mai fost găsit pentru că Dumnezeu îl strămutase, iar înaintea strămutării a primit mărturia că îi este plăcut lui Dumnezeu. Iar fără credinţă, este cu neputinţă să-I placi lui Dumnezeu, pentru că cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că Dumnezeu este şi că îi răsplăteşte pe cei ce Îl caută. Prin credinţă Noe, fiind înştiinţat de venirea lucrurilor care încă nu se vedeau, s-a temut şi a construit arca pentru ca astfel casa lui să fie mântuită; iar prin aceasta el a condamnat lumea şi a ajuns moştenitorul dreptăţii dobândite prin credinţă. Prin credinţă Avraam, când a fost chemat, a ascultat şi a plecat spre locul pe care avea să-l primească drept moştenire: şi a plecat fără să ştie încotro se îndreaptă. Prin credinţă a locuit în pământul făgăduinţei, ca un străin, în corturi, la fel şi Isaac şi Iacov, care au fost şi ei moştenitorii aceleiaşi făgăduinţe; pentru că el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Prin credinţă, însăşi Sara cea stearpă a primit putere să nască un fiu, deşi era trecută de vârsta potrivită, fiindcă ea L-a socotit vrednic de încredere pe Cel care i-a făgăduit. Şi astfel, dintr-un singur om, şi acela cu trupul aproape de moarte, s-au născut mulţi, cât stelele cerului şi nisipul mării, care nu poate fi numărat. Toţi aceştia au murit în credinţă, deşi n-au primit ce li se făgăduise, ci doar le-au văzut de departe şi s-au plecat înaintea lor, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Iar cei ce vorbesc astfel arată că sunt în căutarea unei patrii. Dacă s-ar fi gândit la cea din care plecaseră, cu siguranţă că ar fi avut timp să se întoarcă. Dar ei doreau patria mai bună, cea din cer. De aceea, Dumnezeu nu s-a ruşinat să se numească Dumnezeul lor, pentru că El le-a pregătit o cetate. Prin credinţă Avraam, când a fost pus la încercare, l-a adus pe Isaac, pe singurul său fiu, ca jertfă, deşi abia primise făgăduinţa, căci lui i se spusese: Din Isaac va ieşi sămânţa care îţi va purta numele! El gândea că Dumnezeu îi poate învia pe cei morţi, de aceea l-a şi primit înapoi ca o prefigurare a învierii! Prin credinţă Isaac i-a binecuvântat pe Iacov şi pe Esau, cu privire la ce va veni. Prin credinţă Iacov, pe patul de moarte, i-a binecuvântat pe fiecare dintre fiii lui Iosif şi s-a închinat sprijinit pe toiagul său. Prin credinţă Iosif, murind, a pomenit ieşirea fiilor lui Israel din Egipt şi a dat porunci cu privire la oasele sale. Prin credinţă, când s-a născut Moise, părinţii lui l-au ascuns timp de trei luni, căci văzuseră că era un copil frumos şi nu s-au temut de porunca împăratului. Prin credinţă Moise, când a crescut, nu a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon , ci a ales mai degrabă să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă parte, pentru o vreme, de desfătările păcatului. El gândea că este bogăţie mai mare să fii dispreţuit pentru Hristos decât să ai bogăţiile Egiptului, căci privea spre răsplată. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără teamă de mânia împăratului, şi a rămas neclintit ca unul care Îl vede pe Cel nevăzut. Prin credinţă a ţinut Paştele şi a stropit cu sânge, astfel încât Nimicitorul să nu se atingă de întâii lor născuţi. Prin credinţă au trecut ei apoi Marea Roşie, ca pe uscat, pe când egiptenii, când au încercat să o treacă, au fost înghiţiţi de ape. Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului după ce au fost înconjurate timp de şapte zile. Prin credinţă prostituata Rahab nu a pierit împreună cu cei necredincioşi, pentru că ea primise iscoadele cu pace. Şi ce să mai zic? Timpul nu îmi ajunge să mai istorisesc despre Ghedeon, despre Barac, Samson, Iefta, David şi Samuel şi despre profeţi, care prin credinţă au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au închis gurile leilor, au stins văpaia focului, au scăpat de tăişul săbiei, au devenit din slabi tari, au fost puternici în război şi au alungat oştile străine. Femeile şi-au primit morţii înapoi înviaţi. Alţii au fost chinuiţi şi ucişi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească o înviere mai bună. Iar alţii au suferit batjocuri şi biciuiri, chiar lanţuri şi închisoare: au fost loviţi cu pietre, tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit îmbrăcaţi în piei de oaie şi capre, lipsiţi, suferind, dispreţuiţi de ceilalţi – ei, de care lumea nu era vrednică, au pribegit prin deşert, prin munţi şi prin peşteri, prin crăpăturile pământului. Toţi aceştia, care au primit o bună mărturie prin credinţă, nu au primit însă ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avusese în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu ajungă la desăvârşire fără noi.

Credința este garanția realităților sperate, dovada realităților care nu se văd. Datorită ei, cei din vechime au primit o bună mărturie. Prin credință, înțelegem că lumea a fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, așa încât ceea ce se vede provine din cele care nu se văd. Prin credință, Ábel i-a oferit lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cáin; prin ea i s-a dat mărturie că este drept. Dumnezeu însuși dă mărturie despre darurile lui. Datorită ei, deși mort, el încă mai vorbește. Prin credință, Enóh a fost înălțat ca să nu vadă moartea și nu a fost găsit pentru că Dumnezeu îl înălțase. Înainte de înălțarea lui, el a primit mărturie că era plăcut înaintea lui Dumnezeu. Or, fără credință, este imposibil să fii plăcut [lui Dumnezeu], pentru că cel care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el este și îi răsplătește pe cei care-l caută. Prin credință, Nóe, înștiințat despre cele care încă nu se vedeau, cuprins de o teamă sfântă, a construit o arcă pentru salvarea casei lui; prin credință, a condamnat lumea și a devenit moștenitorul dreptății. Prin credință, Abrahám a ascultat atunci când a fost chemat să plece spre un loc pe care avea să-l primească drept moștenire și a plecat fără să știe unde merge. Prin credință, s-a stabilit în Țara Promisă ca un străin și a locuit în corturi împreună cu Isáac și Iacób, care sunt împreună-moștenitori ai acestei promisiuni, căci el aștepta cetatea care are temelii, al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu. Prin credință, și Sára, deși sterilă și trecută de vârstă, a primit puterea de a zămisli un fiu, pentru că l-a considerat demn de încredere pe cel care făcuse promisiunea. De aceea, dintr-un singur om, și acela aproape de moarte, s-au născut urmași mulți cât stelele cerului și cât nisipul de pe țărmul mării, care este fără număr. Toți aceștia au murit în credință, fără să fi primit promisiunile, dar le-au văzut și le-au salutat de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei care vorbesc astfel arată că sunt în căutarea unei patrii. Însă dacă și-ar fi amintit de aceea din care ieșiseră, ar fi avut timp să se întoarcă; dar, de fapt, ei aspiră după una mai bună, adică cea cerească. Tocmai de aceea, Dumnezeu nu se rușinează să fie numit Dumnezeul lor, pentru că le-a pregătit o cetate. Prin credință, Abrahám l-a adus ca jertfă pe Isáac atunci când a fost pus la încercare; și era să-l jertfească pe singurul născut, el care primise cu bucurie promisiunile, căruia i se spusese: „În Isáac va fi numită descendența ta”. El credea că Dumnezeu este atât de puternic încât să învie morții, de aceea l-a redobândit ca semn. Prin credință, Isáac i-a binecuvântat pe Iacób și pe Esáu pentru cele ce aveau să vină. Prin credință, Iacób, când era pe moarte, a binecuvântat pe fiecare dintre fiii lui Iosíf, s-a prosternat sprijinindu-se pe vârful toiagului său. Prin credință, Iosíf, la sfârșitul [vieții], a amintit exodul fiilor lui Israél și a dat porunci cu privire la osemintele sale. Prin credință, Moise, abia născut, a fost ascuns de părinții lui timp de trei luni, pentru că au văzut cât de frumos era copilul și nu s-au temut de decretul regelui. Prin credință, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraón, alegând mai degrabă să sufere cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă plăcerea de o clipă a păcatului, considerând ca o bogăție mai mare disprețul pentru Cristos decât bogățiile Egiptului, pentru că avea privirea ațintită spre răsplată. Prin credință a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia regelui: el a rămas neclintit, pentru că îl vedea pe Cel Nevăzut. Prin credință, a celebrat Paștele și stropirea cu sânge, pentru ca Nimicitorul primilor născuți să nu se atingă de ei. Prin credință, au trecut Marea Roșie ca pe pământ uscat; egiptenii, când au încercat, au fost înghițiți. Prin credință, au căzut zidurile Ierihonului când au fost înconjurate timp de șapte zile. Prin credință, Raháb, desfrânata, nu a pierit împreună cu cei necredincioși, deoarece a primit spionii cu pace. Și ce să mai spun? Căci nu mi-ar ajunge timpul să povestesc cu de-amănuntul despre Ghedeón, Bárac, Samsón, Iéfte, Davíd și Samuél și despre profeți, care, prin credință, au cucerit regate, au înfăptuit dreptatea, au dobândit promisiunile, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au fugit de ascuțișul sabiei, și-au recăpătat puterile după boală, au devenit puternici în luptă, au pus pe fugă taberele străinilor. Unele femei și-au redobândit morții prin înviere. Alții însă au fost torturați și n-au acceptat eliberarea, ca să dobândească o înviere mai bună. Alții, apoi, au primit batjocură și biciuire, ba chiar lanțuri și închisoare; au fost bătuți cu pietre, tăiați cu ferăstrăul, au murit uciși cu sabia, au rătăcit în piei de oaie și de capră, în lipsuri, asupriți, maltratați. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri și munți, prin peșteri și râpe ale pământului. Dar toți aceștia, primind [o bună] mărturie pentru credința lor, n-au primit promisiunea, căci Dumnezeu prevăzuse ceva mai bun pentru noi, pentru ca ei să nu ajungă la desăvârșire fără noi.

„Credința noastră e vădită O-ncredințare neclintită, O-ncredere nespus de mare, În toate lucrurile care, Acuma, nu pot fi zărite, Fiind numai nădăjduite. Doar prin credință, cum se știe, Primit-au bună mărturie Cei din vechime, ne-ncetat, Pentru că-n ea, ei au umblat. Iată, doar prin credință, noi Ajungem a pricepe-apoi, Că lumea, că acest pământ, Prin al lui Dumnezeu Cuvânt, S-au pomenit a fi făcute. Din lucrurile nevăzute, Putem acuma, de a crede, Că s-a făcut tot ce se vede. De-asemeni, numai prin credință, Abel a dobândit putință, Jertfă mai bună, să Îi dea, Lui Dumnezeu, decât avea Cain să-I aducă. Astfel, el, Pentru că a făcut astfel, O mărturie a primit, Precum că e neprihănit, Căci Dumnezeu a acceptat Darul pe care el l-a dat. Măcar că, mort, el se găsește, Prin ea, și astăzi, ne vorbește. Tot prin credință, e luat Enoh, din lume și mutat, Să nu mai vadă moartea – el, Mutat, de Dumnezeu, astfel, De nimeni n-a mai fost găsit. Mai înainte, a primit O mărturie, că, plăcut, Lui Dumnezeu, el s-a făcut, Și-abia apoi, a fost mutat. Fără credință, niciodat’, Nimeni, plăcut, Lui, n-o să-I fie. Cine se-apropie, să știe, Că trebuie-a crede mereu, Că El este, că Dumnezeu Îl răsplătește pe cel care Îl caută, fără-ncetare. Cu Noe s-a-ntâmplat la fel: Tot prin credință-atunci când el, De Dumnezeu fost-a-nștiințat Despre ce-avea a fi urmat – Adică despre lucrul care Era, încă, în depărtare, Lucruri care nu se vedeau Pentru că-n viitor erau – De-o teamă sfântă însoțit, El, un chivot, a construit, Prin care, casa, și-a scăpat. Prin crezul ce l-a arătat, Pământul fost-a osândit, În timp ce el a moștenit Neprihănirea minunată, Cari prin credință este dată. Tot prin credință, a plecat Avram, când Domnul l-a chemat, În locul pe care-l avea, În stăpânire, să îl ia. El n-a avut, deci, nici o știre, De viitoarea moștenire, Dar L-a crezut, cu-adevărat, Pe Dumnezeu, și a plecat, Așa precum i s-a cerut, Făr’ ca nimic să fi știut. În felu-acesta, a venit În locul cari, făgăduit, I-a fost, și-apoi, s-a așezat, În corturi. Ca și el a stat Isac și Iacov cari, astfel, Erau moștenitori cu el, Întru acea făgăduință Ce se făcuse prin credință. Avram este acela cari, Cetatea cu temelii tari, A așteptat-o, ca să vie, A cărei meșter – cum se știe – E Dumnezeu dar, fraților – El meșter e și ziditor. Tot prin credința arătată, Sara – cu vârstă-naintată – Putere-ajuns-a să primească, Să poată ca să zămislească, Crezând, astfel, că, negreșit, Cel care a făgăduit E credincios, neîncetat. De-aceea, dintr-un om aflat Aproape mort, s-a zămislit Sămânța care s-a sporit Ca stelele cerurilor Și ca nisipul mărilor. Oameni-aceștia au trăit Și, în credință, au murit, Chiar dacă nimeni nu primise Ceea ce se făgăduise. Ei, aste lucruri, le-au văzut, Din depărtare, și-au putut Să le ureze doar, de bine, Mărturisind la orișicine Că sunt străini pe-acest pământ, Că simpli călători, ei sânt. Cei care, astfel, au vorbit, Ne-au arătat clar, lămurit, Că ținta căutărilor, Este o patrie a lor. Dacă, cumva, s-ar fi gândit La cea din care au ieșit, Ar fi avut vreme apoi, De a se-ntoarce, înapoi. Dar ei voiau, mâna să pună Pe-o patrie – cu mult mai bună – Cari nu-i o țară pământească, Ci e o patrie cerească. De-aceea, nici lui Dumnezeu Nu-I e rușine ca, mereu, Să fie Dumnezeul lor, Aflat în fața tuturor, Și o cetate-a pregătit, Pentru ai săi, El, negreșit. Avram, tot prin credința lui, Jertfă-i aduse Domnului, Chiar pe Isaac, când Cel de Sus, La o-ncercare, l-a supus. El a primit, cu bucurie, Făgăduința c-o să fie Tată și-apoi, a trebuit – Pe singurul său fiu, primit – Drept jertfă, Domnului, să-l dea! El, cel cărui i se spunea Că „În Isaac, vei căpăta Sămânța care-ți va purta Numele-n veac!” Dar s-a gândit Că Dumnezeu e, negreșit, Cel care poate să lucreze Și chiar pe morți să-i învieze. Cu-ncredere, pot spune-apoi, Că și-a primit fiu-napoi, De parcă, cu adevărat, Din morți, fusese înviat. Tot prin credința arătată, Isac a dăruit odată, Lui Iacov, și-apoi lui Esau – Care feciori ai săi erau – Câte o binecuvântare Cari, lucrurile viitoare, Le avusese în vedere. Tot prin credință, Iacov cere Să-i fie-aduși pruncii pe care, Al său fecior – Iosif – îi are. ‘Nainte de a fi murit, Nepoți-aceștia au venit, Iar el i-a binecuvântat Și la sfârșit, „s-a închinat, Pe-al său toiag, stând sprijinit”. Tot prin credință, a vorbit Iosif, când s-a apropiat Sfârșitul său, și-a arătat Că, din Egipt, Israel, iară, Urmează a fi scos afară. Pentru-acea vreme viitoare, A dat porunca privitoare La ale sale oase-aflate, La Egipteni, înmormântate. Tot prin credință-a fost ținut Moise, ascuns, când s-a născut, De-ai săi părinți – ei îl vedeau, Că e frumos și nu erau Speriați de ce porunci a dat, Atuncea, marele-mpărat. Tot prin credința lui cea tare, Moise – când se făcuse mare – Numit să fie, nu a vrut, Drept fiu pe care l-a avut Fata-mpăratului – cea care Pe Faraon, tată, îl are – Ci, mai degrabă, a dorit Ca și el să fi suferit, Cu tot poporul Domnului, Decât de-ale păcatului Plăceri de-o clipă, să fi vrut, Parte, atunci, de-a fi avut. Ocara lui Iisus Hristos, O socotea, neîndoios, O mult mai mare bogăție, Decât ar fi putut să fie Averile Egiptului; Țintă privit-au ochii lui, Către acea răsplată mare Care, din ceruri, va apare. Din al Egiptului ținut, Fără ca să se fi temut De împărat, el a ieșit, Tot prin credință, negreșit; De neclintit, s-a arătat A fi, în ea, neîncetat, De parcă el L-ar fi văzut, Pe Cel ce este nevăzut. Tot prin credință, a păzit El, Paștele, și-a folosit Stropirea sângelui; astfel, Nimicitorul – pe acel Care era întâi născut – Să îl lovească, n-a putut. Prin marea Roșie, poporul Putut-a trece, cu piciorul, Tot prin credință, și-a umblat, Prin ea, la fel ca pe uscat; Iar Egiptenii cari veneau Din spate și îi urmăreau Cu furie, dezlănțuiți, De ape fost-au înghițiți. Tot prin credință, a căzut Și zidul pe cari l-a avut Cetatea Ierihonului, Pe când poporul Domnului, O săptămână încheiată, L-a ocolit. De-asemeni, iată, Tot prin credință, a trăit Curva Rahav și n-a murit În clipa-n care, nimiciți, Fuseseră cei răzvrătiți, Căci găzduise – prin credință – Iscoade, cu bunăvoință. Ce mai putem să zicem noi? Căci nu mi-ajunge timpu-apoi, Dacă aș vrea ca să vorbesc De Ghedeon, să-l pomenesc Și pe Samson, ori pe Barac Sau referire – dacă fac – Și la Ieftaie, Samuel, La David și proroci, la fel! Ei, prin credința ce-au vădit, Împărății au cucerit; Mereu, dreptate au făcut; Apoi, închise, le-au ținut, Leilor, gura și au stins Puterea focului aprins; De sabie, ei au scăpat, De multe boli s-au vindecat, Viteji luptat-au în război Și au gonit vrăjmași-apoi. Femeile, vii și-au primit, ‘Napoi, pe cei ce le-au murit; Unii n-au vrut să se supună, Căci o-nviere, mult mai bună, Au urmărit să dobândească, Și-atunci, n-au vrut ca să primească, Deloc, să fie izbăviți, Răbdând să fie chinuiți. Alții, batjocuri, au răbdat, Lanț și bătăi au căpătat Și au ajuns că, la sfârșit, Și temniță au suferit. Unii, cu pietre-au fost loviți, Alții sfârșit-au chinuiți, Unii, la moarte, au fost dați, Fiind în două-apoi tăiați, Cu fierăstrăul. Au murit De sabie, au pribegit Doar cu cojoace îmbrăcați, În piei de capre-nfășurați, În lipsuri mari, mereu munciți, De toată lumea prigoniți. Ei – cei de care nu se-arată Vrednică-a fi lumea vreodată – Doar prin pustiu au rătăcit, Prin munți și peșteri s-au pitit, Prin crăpăturile pe care, Pământu-n scoarța s-a, le are. Aceștia toți – dragii mei frați – Măcar că fost-au lăudați Pentru credință, n-au primit Ceea ce s-a făgăduit, Pentru că Dumnezeu avea, În planul Său, ca să ne dea Ceva mai bun, iar fără noi, Să nu mai poată ei, apoi, S-ajungă singuri la-mplinire – Adică la desăvârșire.”