Deuteronomul 32
32
Cântarea lui Moise
1Iată cuvintele pe care
Le-a așezat Moise-n cântare:
„Luați aminte ceruri, voi,
Căci am să vă vorbesc apoi!
Ascultă – cu luare-aminte –
Pământule, aste cuvinte,
Pe care am să le rostesc.
2Iată că eu vă dăruiesc,
Acum, învățătura mea:
Ca ploaia, vreau să curgă ea;
Precum o rouă pe pământ
Să cadă și al meu cuvânt,
Ca ploaia iute ce dă viață
Cernându-se peste verdeață,
Ca stropii ei care învie
Covorul ierbii din câmpie.
3Numele Domnului, voiesc,
În fața voastră, să-L vestesc.
Slavă, să înălțați mereu,
Pentru-al vost’ Domn și Dumnezeu!
4El este Stânca întărită.
Lucrarea Sa-i desăvârșită.
Drepte sunt căile pe care
Al nostru Dumnezeu le are.
Întotdeauna – ne-ndoios –
Domnul se-arată credincios,
Iar nedreptatea nu trăiește
În Dumnezeu. El se vădește
A fi, mereu, drept și curat.
5Dar ai Săi oameni s-au stricat;
Copiii Lui, netrebnicie,
Au dovedit. Ea o să fie,
Neîncetat, rușinea lor –
Rușinea-ntregului popor.
Neam îndărătnic și stricat!
6Purtarea ta a arătat
Cum, pe-al tău Domn, Îl răsplătești,
Popor nechibzuit ce ești!
Popor lipsit de-nțelepciune!
Oare nu El ți-e Tată? Spune!
Oare nu El, cu-a Sa știință,
A întocmit a ta ființă?!
7De vremuri vechi, să-ți amintești
Și anii să îi socotești
Prin oamenii care-au plecat,
Ducându-se leat după leat.
Să îl întrebi pe al tău tată,
Căci el te va-nvăța, îndată.
Dacă-ntrebări, tu le vei pune
Bătrânilor, ei îți vor spune.
8Când Cel Prea ‘Nalt a dăruit –
Precum cu cale a găsit –
O moștenire, tuturor –
Parte făcând neamurilor –
Pe oameni, El i-a despărțit
Și în popoare i-a-mpărțit;
A așezat hotarul lor –
Pământul oricărui popor –
Gândind la numărul pe care
Neamul lui Israel îl are,
9Pentru că partea Domnului
Este acest popor al Lui.
Din Iacov, este neamu-acel,
Pe care-l moștenește El.
10Poporu-acesta, rătăcit
Într-un pustiu, El l-a găsit.
Doar urlete înfricoșate,
În marea lui singurătate,
Se auzeau, necontenit.
El l-a luat și l-a-ngrijit,
Cu dragoste, pe-acel popor;
Ca pe lumina ochilor,
El l-a păzit, neîncetat –
11Așa precum și-a scuturat
Vulturul cuibul, bunăoară,
Cari, peste puii săi, când zboară,
Deschide larg aripa lui
Și-i ia în pene pe-ai săi pui.
12La fel făcut-a Dumnezeu:
El l-a călăuzit, mereu –
Singur fiind – pe-al Său popor.
N-a existat, în jurul lor,
Vreun dumnezeu străin, căci El –
Doar Dumnezeu – a fost Acel
Cari l-a vegheat, necontenit.
13În țară, Domnul l-a suit,
Iar Israelul a mâncat
Rodul ce-a fost în câmp aflat.
Ba și mai mult i-a dat El încă:
Să sugă miere-apoi, din stâncă,
Și untdelemn din acea care
Fusese stânca cea mai tare.
14Unt de la vaci, lapte de oi,
Grăsimea mieilor apoi
Și a berbecilor pe care,
Pe-al său cuprins, Basanu-i are
Și-apoi grăsimea țapilor
Și-a grâului ogoarelor,
Poporul a mai căpătat.
Iar de băut, Domnul a dat,
Vinul, pentru al Său popor,
Cari sânge-i al strugurilor.
15S-a îngrășat, în acest fel –
Atunci – poporul Israel
Și din picior, a azvârlit; –
Te-ai îngrășat și te-ai lățit! –
A săvârșit un lucru rău:
Pe Domnul – Ziditorul său –
Poporu-atunci L-a părăsit
Și astfel, a nesocotit
Chiar Stânca mântuirii sale.
16A reușit – pe-această cale –
Să-L întărâte-apoi, mereu,
Pe al său Domn și Dumnezeu.
Prin dumnezei străini de el –
La gelozie – pe Acel
Care e Domn adevărat,
Acest popor L-a ațâțat.
Prin urâciunea săvârșită,
Mânia Lui a fost stârnită,
17Căci al lui Israel popor
A adus jertfe dracilor,
Precum și unor dumnezei
Care, străini erau, de ei –
Pe care nu i-au cunoscut,
Căci de curând au apărut –
De care nici nu se temeau
Părinții lor, pe când trăiau.
18A lui Israel adunare
A părăsit Stânca, din care,
A fost născută și-a uitat
De Cel prin cari s-a-ntemeiat.
Atunci când Domnul a văzut,
Lucrul pe care l-a făcut
19Poporul Său, S-a mâniat;
Pe-ai Săi copii, S-a supărat
20Și-apoi, în urmă, a vorbit:
„Îmi voi ascunde, negreșit,
De ei, de-acuma, Fața Mea,
Și-abia atuncea vor vedea
Care va fi al lor sfârșit,
Pentru că ei s-au dovedit
Că au ajuns un neam stricat.
Necredincioși s-au arătat
A-Mi fi acești copii ai Mei,
Prin tot ceea ce-au făcut ei.
21La gelozie – ne-ncetat –
Aceștia M-au întărâtat,
Prin tot ce nu e Dumnezeu.
Prin idolii deșerți, mereu,
Au vrut a Mă întărâta.
De-acum, și Eu voi căuta
Să-i întărât la gelozie
Și să stârnesc a lor mânie,
Printr-un popor cari nu-i popor
Și printr-un neam neștiutor.
22Iată, aprind a Mea mânie:
Voi arde până-n temelie
Și locuința morților
Și temelia munților.
Voi arde-n para focului
Și roadele pământului.
23Nenorociri am să stârnesc
Și-apoi, am să le-ngrămădesc
Pe toate, peste-al Meu popor.
Săgeți arunc, asupra lor,
24Încât foamea o să-i topească
Și friguri au să-i chinuiască,
Pân’ se vor stinge. Boli cumplite
Îi vor lovi; le voi trimite
Și fiarele cu colții lor
Și-apoi otrava șerpilor.
25Atunci când vor ieși afară,
De sabie, ei au să piară;
Când înlăuntru-au să se-adune,
O groază mare-i va răpune.
Cel tânăr nu e ocrotit;
Fata, și ea a-mpărtășit
Aceiași soartă ca și el;
Sugarul va păți la fel;
Iar cel bătrân, de-asemenea,
Aceiași soartă va avea.
26Voiam să zic: „Cu o suflare
Îl voi lua pe fiecare”,
Voi șterge pomenirea lor
Din mijlocul popoarelor!
27Dar de vrăjmașii lor Mi-e teamă,
Căci vor veni – de bună seamă –
Numai ocări, ca să rostească;
Apoi, au să se amăgească,
Spunâdu-și: „Tot ce am văzut,
Prin mâna noastră, s-a făcut.
Nu Dumnezeu le-a săvârșit,
Ci brațul nostru întărit!”
28Ei sunt un neam cari și-a pierdut
Tot bunul simț ce l-a avut,
Și-n ăst fel, oamenii acei
Nu au pricepere, în ei.
29Dacă-nțelepți s-ar dovedi,
Ar înțelege și-ar gândi
La ce va fi în viitor –
Ce va păți al lor popor.
30Cum oare-ar fi putut să fie
Când unul urmărea o mie,
Sau când, pe fugă, puteau doi,
Să pună zece mii apoi,
Dacă de Stânca ce-o aveau,
Vânduți, acuma, nu erau –
Dacă nu i-ar fi părăsit
Domnul, care i-a sprijint?
31Pentru că iată, stânca lor –
Adică, a vrăjmașilor –
Nu este ca Stânca pe care
Poporul nost’, acum, o are.
Vrăjmașii noștri n-au putință
Să judece-n astă privință.
32Căci vița lor – se știe bine –
Din al Sodomei sad, provine
Și din Gomora. Otrăviți,
Sunt strugurii, din ei, ieșiți.
Boabele lor, necontenit,
A fi amare, s-au vădit.
33Venin de șerpi, e vinul lor,
Și are al aspidelor
Otravă, în a lui licoare.
34Lucrul acesta nu e oare,
Ascuns, la Mine? Nu-i dosit?
Nu-i oare el, pecetluit,
Printre comorile pe care
Al vostru Dumnezeu le are?
35Am răzbunarea-n stăpânire
Și am să dau o răsplătire,
Așa cum vreau, la fiecare,
Simțind cu toți, atunci, că are
S-alunece al lor picior.
Ziua nenorocirii lor
Este aproape și-i pândește –
Ce-i pregătit nu zăbovește!”
36Domnul va face judecată,
Cu-al Său popor, curând; dar iată
Că, milă, Domnul va avea,
De robii Săi, când va vedea
Cum că puterea le-a sleit,
Când nici rob nu va fi găsit,
Dar nici slobod, al Său popor.
37„Unde sunt dumnezeii lor,” –
Are să-ntrebe Dumnezeu –
„Stânca pe care ei, mereu,
Ca adăpost, o foloseau,
38Sau dumnezeii cari mâncau
Toată grăsimea jertfelor
Și au băut tot vinul lor?
Să vină! Să se-arate, iute!
Să se arate, să-i ajute!
39Să știți că singur Dumnezeu,
Sunt Eu și Eu voi fi, mereu!
Nu este – înțelegeți bine! –
Alt dumnezeu, afar’ de Mine!
Doar Eu dau viață tuturor,
Și Eu sunt Cel care omor.
Tot Eu sunt Cel care rănesc,
Dar și Cel cari tămăduiesc.
Nu poate scoate nimenea,
Pe cineva, din mâna Mea!
40Căci Eu sunt Cel care-Mi ridic
Mâna în sus, spre cer, și zic:
„Cât e de-adevărat că Eu
Sunt Cel care trăiesc mereu,
41În timpul care o să vie,
La fel de drept are să fie
Că fulgerul sabiei Mele
L-ascut în vremurile-acele
Și mâna-Mi va fi ridicată
Ca să pornesc o judecată.
Atuncea, am să Mă răzbun,
Pe cei ce-n contra Mea se pun,
Iar pe toți cei care-Mi nutresc
Ură, am să îi pedepsesc.
42De a Mea sabie-ascuțită,
Le va fi carnea, înghițită.
Săgețile ce le trimit –
Cu care îi voi fi lovit –
De sângele morților lor
Precum și de al prinșilor –
Din capetele de fruntași
Ai celor care-Mi sunt vrăjmași –
Vor fi cuprinse de beție,
Căci din belșug, el o să fie.
43Voi neamuri, toate, ascultați!
Mereu, laude, să cântați
Pentru poporul Domnului,
Căci sângele robilor Lui,
Domnu-l va răzbuna, mereu.
Iată că Domnul Dumnezeu
Trimite a Lui răzbunare
Peste potrivnicii ce-i are;
În urmă, face ispășire
În țară, pentru-ntreaga fire
Și pentru toți cei ce-s ai Lui –
Pentru poporul Domnului.”
44Moise – atuncea – a venit
În fața lor și a rostit
Toate cuvintele pe care
El le scrisese în cântare.
Când aste lucruri le spunea,
Moise-a avut, alăturea,
Pe Iosua, pe-acela care,
În Nun, obârșia, își are.
45După ce Moise-a isprăvit,
Toată cântarea de rostit,
Poporului lui Israel,
46El i-a vorbit, în acest fel:
„Puneți, în inimi, fiecare,
Toate cuvintele pe care
Vă jur azi să le-mpărtășiți
Și-n urmă, să le porunciți,
Urmașilor, să le păzească
Și ne-ncetat, să împlinească
Toate poruncile pe care,
Cuprinse-n ea, legea le are.
47Aceste lucruri arătate,
Nu sunt fără însemnătate,
Căci ele vă privesc pe voi
Și toată viața voastră-apoi,
În țara ‘ceea minunată
Cari are să vă fie dată –
Așa cum Domnul are-n plan –
Când veți păși peste Iordan.
Atunci când o să stăpâniți
Țara pe care-o moșteniți,
Păzind poruncile primite,
Vă vor fi zilele lungite.”
Domnul vorbește lui Moise
48Domnul, apoi, iar l-a chemat,
Pe Moise, și a cuvântat:
49„Pe munte-acum, tu să te sui –
Pe Abarim – pe vârful lui;
Pe Nebo-apoi vei fi trecut,
În al Moabului ținut.
De sus, din vârful muntelui,
Din fața Ierihonului,
Spre Canaan, privește-n zare,
Să vezi și tu țara pe care,
Acum, în stăpânire, vreau,
Lui Israel, ca să i-o dau.
50Pe muntele acela mare,
Ai să-ți închei a ta lucrare,
Căci vei muri, pe vârful său,
Și astfel – la poporul tău –
Tu ai să fii adăugat,
La fel precum s-a întâmplat
Și cu Aron – fratele tău –
Care-a murit, la rândul său –
Când se afla-n muntele Hor –
Trecând lângă al său popor.
51Acum, nici tu nu intri-n țară,
Ci o privești doar, din afară,
Pentru că ați păcătuit,
În contra Mea. Nu M-ați sfințit,
La apele Meriba – care
Sunt în pustiu-acela mare
Ce precum știi, Țin, e chemat
Și lângă Cades, e aflat.
Acolo, voi nu M-ați sfințit –
Așa cum ar fi trebuit –
În fața-ntregului popor.
52De-aceea, astăzi – țara lor –
Din depărtare-o vei vedea,
Dar tu nu vei intra, în ea.”
Currently Selected:
Deuteronomul 32: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca