Exodul 9
9
Ciuma vitelor
1Domnul, pe Moise, l-a chemat
Și-n acest fel a cuvântat:
„Te duci la Faraon și-i spui:
„Ascultă vorba Domnului,
Al Domnului Evreilor:
„Să-l lași dar, pe al Meu popor,
Ca să se ducă în pustie,
Unde să Îmi slujească Mie.
2De nu-l lași, de te-mpotrivești
Și dacă ai să-l mai oprești,
3Simți-vei mâna Domnului,
Asupra ta. Căci brațul Lui,
Peste-a ta turmă se va-ntinde
Și-ntregul câmp îl va cuprinde,
Lovind măgari și cai și boi,
Cămile și turme de oi.
Cu ciumă o să le lovească
Și are să le nimicească.
4Dar turmele lui Israel
Vor fi păzite-atunci, de El;
Căci Dumnezeu, seama, va ține,
De ceea ce îi aparține
Poporului Său – nici o vită,
De ciumă, nu va fi lovită,
Ci ale Egiptenilor
Turme, atuncea, pieri-vor.”
5Domnul, un timp, a stabilit,
Și-a zis: „Mâine e potrivit
Ca-n astă țară să-mplinesc
Lucrul pe cari, azi, îl vestesc.”
6A doua zi chiar, Domnu-a vrut
Să facă ce-a zis și-a făcut
Întocmai, precum a vestit.
Turmele, toate, au pierit,
Din țara Egiptenilor;
Dar cele-ale copiilor
Lui Israel, toate, scăpară
Fără ca vreo vită să piară.
7Atuncea, marele-mpărat
A vrut a ști ce s-a-ntâmplat:
Din turmele lui Israel –
Plin de uimire – află el,
Că nici o vită n-a pierit.
Dar și acum și-a împietrit
Inima sa, și-n țara lui,
Opri poporul Domnului.
Vărsatul negru
8Domnul, pe Moise, l-a chemat –
Și pe Aron – și-a cuvântat:
„Cenușă, din cuptor, luați
Și la-mpăratul vă-nturnați.
Moise, apoi, sub ochii lui,
Către înaltul cerului,
Să o arunce de îndată.
9Cenușa fi-va preschimbată
Într-o țărână ce va face –
Pe oameni și pe dobitoace –
S-apară niște bube rele.
Beșici fierbinți, vor naște ele,
Pe pielea animalelor
Și-a tuturor oamenilor.”
10Atunci, cenușă au luat,
Cei doi, și-au mers la împărat.
Sub ochii Faraonului,
Către înaltul cerului,
Moise, cenușă, a zvârlit.
Îndată, ea a devenit
O plagă, care s-a întins
Peste-al Egiptului cuprins.
Pielea locuitorilor –
Precum și-a animalelor –
Cu bube rele, s-a spuzit.
Acestea au pricinuit,
Îndată, doar beșici fierbinți,
Care-au născut mari suferinți.
11Toți vrăjitorii s-au umplut
De bube și-astfel, n-au putut
Ca să se ducă la-mpărat,
Atuncea când el i-a chemat.
12Domnul – așa cum a vorbit
Întâi, cu Moise – i-a-mpietrit
Inima iar, lui Faraon,
Care, de Moise și Aron,
Nu s-a lăsat înduplecat,
Căci vorba nu le-a ascultat.
Piatra și focul
13Domnul, lui Moise, i-a vorbit:
„Iată ce ai de împlinit:
Mâine, te scoli de dimineață,
Îi ieși lui Faraon în față
Și îi transmiți ce îți spun Eu:
„Așa vorbește Dumnezeu,
Domnul Evreilor: „Îl lasă,
Pe-al Meu popor, acum, să iasă
Din țara ta, ca, în pustie,
Să meargă, să-Mi slujească Mie.
14Dacă n-asculți de vorba Mea,
Îți voi trimite – vei vedea! –
În contra ta, de astă dată,
Toate urgiile de-ndată,
Și voi ținti inima ta.
Acestea se vor îndrepta
Către întregul tău popor,
Către oricare slujitor
Din slujba ta, ca să știi bine,
Că nu e nimenea ca Mine,
Pe al pământului cuprins.
15Mâna, dacă Mi-aș fi întins,
Cu ciumă ca să te lovesc –
Pe tine, pe cei cari trăiesc
În țară și supuși îți sânt –
Ați fi pierit de pe pământ.
16Însă-n picioare te-am lăsat
Să stai – deși n-ai ascultat –
Doar ca să vezi ce tare-s Eu
Și pentru ca Numele Meu,
Pe tot pământu-a fi vestit!
17Ia seama la ce ți-am vorbit,
Căci dacă te împotrivești
Și ai să-ncerci să îl oprești
Pe-al Meu popor, încă o dată,
18Mâine, voi face ca să bată –
Exact la acest ceas în care
Eu îți vorbesc – o piatră mare.
Iar piatra care o să vie,
Atât de mare o să fie,
Cum nu s-a pomenit vreodată,
De când e țara-ntemeiată.
19S-adăpostești – te sfătuiesc –
Turmele care se găsesc
Pe câmp acum. Să intre-n casă
Toți oamenii. Să nu mai iasă,
La acel ceas, nimeni, afară,
Pentru că iată, au să piară
Oameni și vitele aflate
Pe câmpuri, când piatra va bate.”
20Slujbașii Faraonului,
Cari, de cuvântul Domnului
Teamă aveau, iute s-au dus
Și-apoi, la adăpost, și-au pus
Turme și robi. Tot ce-au avut,
În case-au dus, căci s-au temut.
21Dar cei care n-au ascultat
De Domnul, nu și-au adunat –
Din câmpuri – robii ce-i aveau,
Care cu turmele erau.
22Domnul, la Sine, l-a chemat
Pe Moise, și a cuvântat:
„Întinde-ți dar, spre cer, de-ndată,
Al tău braț și are să bată
Piatra-n țara Egiptului,
Lovind locuitorii lui
Și turmele cari pe câmp sânt
Și iarba, de pe-al său pământ.”
23Moise, toiagu-a ridicat
Și, către cer, l-a îndreptat.
Atuncea – precum a promis –
Piatră și foc, Domnu-a trimis,
Peste Egipt, și le-a-nsoțit
Cu tunete, necontenit.
24Piatra, cu foc amestecată,
Căzut-a peste țara toată.
Piatra a fost atât de mare,
Cum nu s-a mai văzut sub soare,
De când locuitorii sânt
Pe al Egiptului pământ.
25Piatra, atunci, a nimicit
Tot ce pe câmpuri s-a găsit:
Au fost și om și dobitoc,
Loviți de piatră și de foc.
Iarba din câmp a fost lovită
Și-n întregime nimicită.
De-asemenea, au fost loviți
Copacii, toți, și nimiciți.
26În al Gosenului ținut –
Acolo unde au șezut,
Atunci, fiii lui Israel –
Piatra nu a bătut, defel.
27Grabnic, măritul Faraon
Chemă pe Moise și Aron
Și-n felu-acesta, le-a vorbit:
„Iată că am păcătuit.
Acuma văd, cu întristare,
Că Dumnezeu dreptate are.
Noi, vinovați, suntem: și eu,
Precum și tot poporul meu.
28Rugați pe Domnul, amândoi,
Să nu mai dea iar, peste noi,
Cu tunetul și piatra Lui,
Căci dau drumul poporului
Pe care-l are-n a mea țară,
Să plece – să iasă afară –
Așa precum a poruncit.
Acum, nu va mai fi oprit.”
29Moise a zis: „Bine-mpărate.
Când am să ies eu, din cetate,
Am să-mi ridic brațele-n sus,
Spre Domnul și, precum ți-am spus,
Tunetul o să se oprească,
Iar piatra n-o să mai lovească;
Și-astfel, veți știi că ăst pământ,
Este al Domnului Cel Sfânt!
30Însă, știu, foarte bine, eu,
Cum că de Domnul Dumnezeu,
Voi nu aveți să ascultați –
Nici tu, nici cei care-s aflați
La tine-n slujbă, împărate!”
31Lanuri întinse și bogate,
De in și orz, au fost distruse,
Căci inu-atunci, floare făcuse,
Iar orzul fost-a înspicat.
32Grâul și-ovăzul au scăpat;
Fiind târziu însămânțate,
Ele-au putut a fi salvate.
33Pe Faraon, l-a părăsit
Moise și-n urmă, a ieșit
Afară din cetatea lui.
Apoi, spre-naltul cerului –
Spre Domnul – el și-a ridicat
Mâinile sale. Imediat
Piatră și tunet s-au oprit,
Iar ploaia nu a mai venit,
34Peste pământ. Când a văzut
Că tunetele au tăcut,
Că ploile au încetat
Și pietrele n-au mai picat,
Iar, Faraon și-a împietrit
Inima și-a păcătuit,
Din nou, în fața Domnului,
Și el și slujitorii lui.
35Lui Faraon i s-a-mpietrit
Inima iar, și n-a voit,
Ca pe-al lui Israel popor,
Din țara Egiptenilor,
Să-l slobozească. Atunci el
A împlinit – în acest fel –
Ceea ce Domnul a vestit,
Când El, prin Moise, a vorbit.
Currently Selected:
Exodul 9: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
