Evrei 11
11
1„Credința noastră e vădită
O-ncredințare neclintită,
O-ncredere nespus de mare,
În toate lucrurile care,
Acuma, nu pot fi zărite,
Fiind numai nădăjduite.
2Doar prin credință, cum se știe,
Primit-au bună mărturie
Cei din vechime, ne-ncetat,
Pentru că-n ea, ei au umblat.
3Iată, doar prin credință, noi
Ajungem a pricepe-apoi,
Că lumea, că acest pământ,
Prin al lui Dumnezeu Cuvânt,
S-au pomenit a fi făcute.
Din lucrurile nevăzute,
Putem acuma, de a crede,
Că s-a făcut tot ce se vede.
4De-asemeni, numai prin credință,
Abel a dobândit putință,
Jertfă mai bună, să Îi dea,
Lui Dumnezeu, decât avea
Cain să-I aducă. Astfel, el,
Pentru că a făcut astfel,
O mărturie a primit,
Precum că e neprihănit,
Căci Dumnezeu a acceptat
Darul pe care el l-a dat.
Măcar că, mort, el se găsește,
Prin ea, și astăzi, ne vorbește.
5Tot prin credință, e luat
Enoh, din lume și mutat,
Să nu mai vadă moartea – el,
Mutat, de Dumnezeu, astfel,
De nimeni n-a mai fost găsit.
Mai înainte, a primit
O mărturie, că, plăcut,
Lui Dumnezeu, el s-a făcut,
Și-abia apoi, a fost mutat.
6Fără credință, niciodat’,
Nimeni, plăcut, Lui, n-o să-I fie.
Cine se-apropie, să știe,
Că trebuie-a crede mereu,
Că El este, că Dumnezeu
Îl răsplătește pe cel care
Îl caută, fără-ncetare.
7Cu Noe s-a-ntâmplat la fel:
Tot prin credință-atunci când el,
De Dumnezeu fost-a-nștiințat
Despre ce-avea a fi urmat –
Adică despre lucrul care
Era, încă, în depărtare,
Lucruri care nu se vedeau
Pentru că-n viitor erau –
De-o teamă sfântă însoțit,
El, un chivot, a construit,
Prin care, casa, și-a scăpat.
Prin crezul ce l-a arătat,
Pământul fost-a osândit,
În timp ce el a moștenit
Neprihănirea minunată,
Cari prin credință este dată.
8Tot prin credință, a plecat
Avram, când Domnul l-a chemat,
În locul pe care-l avea,
În stăpânire, să îl ia.
El n-a avut, deci, nici o știre,
De viitoarea moștenire,
Dar L-a crezut, cu-adevărat,
Pe Dumnezeu, și a plecat,
Așa precum i s-a cerut,
Făr’ ca nimic să fi știut.
9În felu-acesta, a venit
În locul cari, făgăduit,
I-a fost, și-apoi, s-a așezat,
În corturi. Ca și el a stat
Isac și Iacov cari, astfel,
Erau moștenitori cu el,
Întru acea făgăduință
Ce se făcuse prin credință.
10Avram este acela cari,
Cetatea cu temelii tari,
A așteptat-o, ca să vie,
A cărei meșter – cum se știe –
E Dumnezeu dar, fraților –
El meșter e și ziditor.
11Tot prin credința arătată,
Sara – cu vârstă-naintată –
Putere-ajuns-a să primească,
Să poată ca să zămislească,
Crezând, astfel, că, negreșit,
Cel care a făgăduit
E credincios, neîncetat.
12De-aceea, dintr-un om aflat
Aproape mort, s-a zămislit
Sămânța care s-a sporit
Ca stelele cerurilor
Și ca nisipul mărilor.
13Oameni-aceștia au trăit
Și, în credință, au murit,
Chiar dacă nimeni nu primise
Ceea ce se făgăduise.
Ei, aste lucruri, le-au văzut,
Din depărtare, și-au putut
Să le ureze doar, de bine,
Mărturisind la orișicine
Că sunt străini pe-acest pământ,
Că simpli călători, ei sânt.
14Cei care, astfel, au vorbit,
Ne-au arătat clar, lămurit,
Că ținta căutărilor,
Este o patrie a lor.
15Dacă, cumva, s-ar fi gândit
La cea din care au ieșit,
Ar fi avut vreme apoi,
De a se-ntoarce, înapoi.
16Dar ei voiau, mâna să pună
Pe-o patrie – cu mult mai bună –
Cari nu-i o țară pământească,
Ci e o patrie cerească.
De-aceea, nici lui Dumnezeu
Nu-I e rușine ca, mereu,
Să fie Dumnezeul lor,
Aflat în fața tuturor,
Și o cetate-a pregătit,
Pentru ai săi, El, negreșit.
17Avram, tot prin credința lui,
Jertfă-i aduse Domnului,
Chiar pe Isaac, când Cel de Sus,
La o-ncercare, l-a supus.
El a primit, cu bucurie,
Făgăduința c-o să fie
Tată și-apoi, a trebuit –
Pe singurul său fiu, primit –
Drept jertfă, Domnului, să-l dea!
18El, cel cărui i se spunea
Că „În Isaac, vei căpăta
Sămânța care-ți va purta
Numele-n veac!” Dar s-a gândit
19Că Dumnezeu e, negreșit,
Cel care poate să lucreze
Și chiar pe morți să-i învieze.
Cu-ncredere, pot spune-apoi,
Că și-a primit fiu-napoi,
De parcă, cu adevărat,
Din morți, fusese înviat.
20Tot prin credința arătată,
Isac a dăruit odată,
Lui Iacov, și-apoi lui Esau –
Care feciori ai săi erau –
Câte o binecuvântare
Cari, lucrurile viitoare,
Le avusese în vedere.
21Tot prin credință, Iacov cere
Să-i fie-aduși pruncii pe care,
Al său fecior – Iosif – îi are.
‘Nainte de a fi murit,
Nepoți-aceștia au venit,
Iar el i-a binecuvântat
Și la sfârșit, „s-a închinat,
Pe-al său toiag, stând sprijinit”.
22Tot prin credință, a vorbit
Iosif, când s-a apropiat
Sfârșitul său, și-a arătat
Că, din Egipt, Israel, iară,
Urmează a fi scos afară.
Pentru-acea vreme viitoare,
A dat porunca privitoare
La ale sale oase-aflate,
La Egipteni, înmormântate.
23Tot prin credință-a fost ținut
Moise, ascuns, când s-a născut,
De-ai săi părinți – ei îl vedeau,
Că e frumos și nu erau
Speriați de ce porunci a dat,
Atuncea, marele-mpărat.
24Tot prin credința lui cea tare,
Moise – când se făcuse mare –
Numit să fie, nu a vrut,
Drept fiu pe care l-a avut
Fata-mpăratului – cea care
Pe Faraon, tată, îl are –
25Ci, mai degrabă, a dorit
Ca și el să fi suferit,
Cu tot poporul Domnului,
Decât de-ale păcatului
Plăceri de-o clipă, să fi vrut,
Parte, atunci, de-a fi avut.
26Ocara lui Iisus Hristos,
O socotea, neîndoios,
O mult mai mare bogăție,
Decât ar fi putut să fie
Averile Egiptului;
Țintă privit-au ochii lui,
Către acea răsplată mare
Care, din ceruri, va apare.
27Din al Egiptului ținut,
Fără ca să se fi temut
De împărat, el a ieșit,
Tot prin credință, negreșit;
De neclintit, s-a arătat
A fi, în ea, neîncetat,
De parcă el L-ar fi văzut,
Pe Cel ce este nevăzut.
28Tot prin credință, a păzit
El, Paștele, și-a folosit
Stropirea sângelui; astfel,
Nimicitorul – pe acel
Care era întâi născut –
Să îl lovească, n-a putut.
29Prin marea Roșie, poporul
Putut-a trece, cu piciorul,
Tot prin credință, și-a umblat,
Prin ea, la fel ca pe uscat;
Iar Egiptenii cari veneau
Din spate și îi urmăreau
Cu furie, dezlănțuiți,
De ape fost-au înghițiți.
30Tot prin credință, a căzut
Și zidul pe cari l-a avut
Cetatea Ierihonului,
Pe când poporul Domnului,
O săptămână încheiată,
L-a ocolit. De-asemeni, iată,
31Tot prin credință, a trăit
Curva Rahav și n-a murit
În clipa-n care, nimiciți,
Fuseseră cei răzvrătiți,
Căci găzduise – prin credință –
Iscoade, cu bunăvoință.
32Ce mai putem să zicem noi?
Căci nu mi-ajunge timpu-apoi,
Dacă aș vrea ca să vorbesc
De Ghedeon, să-l pomenesc
Și pe Samson, ori pe Barac
Sau referire – dacă fac –
Și la Ieftaie, Samuel,
La David și proroci, la fel!
33Ei, prin credința ce-au vădit,
Împărății au cucerit;
Mereu, dreptate au făcut;
Apoi, închise, le-au ținut,
Leilor, gura și au stins
34Puterea focului aprins;
De sabie, ei au scăpat,
De multe boli s-au vindecat,
Viteji luptat-au în război
Și au gonit vrăjmași-apoi.
35Femeile, vii și-au primit,
‘Napoi, pe cei ce le-au murit;
Unii n-au vrut să se supună,
Căci o-nviere, mult mai bună,
Au urmărit să dobândească,
Și-atunci, n-au vrut ca să primească,
Deloc, să fie izbăviți,
Răbdând să fie chinuiți.
36Alții, batjocuri, au răbdat,
Lanț și bătăi au căpătat
Și au ajuns că, la sfârșit,
Și temniță au suferit.
37Unii, cu pietre-au fost loviți,
Alții sfârșit-au chinuiți,
Unii, la moarte, au fost dați,
Fiind în două-apoi tăiați,
Cu fierăstrăul. Au murit
De sabie, au pribegit
Doar cu cojoace îmbrăcați,
În piei de capre-nfășurați,
În lipsuri mari, mereu munciți,
De toată lumea prigoniți.
38Ei – cei de care nu se-arată
Vrednică-a fi lumea vreodată –
Doar prin pustiu au rătăcit,
Prin munți și peșteri s-au pitit,
Prin crăpăturile pe care,
Pământu-n scoarța s-a, le are.
39Aceștia toți – dragii mei frați –
Măcar că fost-au lăudați
Pentru credință, n-au primit
Ceea ce s-a făgăduit,
40Pentru că Dumnezeu avea,
În planul Său, ca să ne dea
Ceva mai bun, iar fără noi,
Să nu mai poată ei, apoi,
S-ajungă singuri la-mplinire –
Adică la desăvârșire.”
Currently Selected:
Evrei 11: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca