Romani 8
8
Creștinul trăiește după Duh
1„Acuma dar, vă dau de știre,
Că nu e nici o osândire
Pentru cei care – cum am spus –
Se află în Hristos Iisus,
Trăind nu după-ndemnul care
Firea cea pământească-l are,
Ci după-ndemnul Duhului.
2Pentru că iată, legea Lui,
Dă viață în Hristos Iisus
Și izbăvire mi-a adus,
Acum, de Legea de păcat,
Prin care, moarte-am căpătat.
3Iată că Domnul a făcut
Ceea ce Legea n-a putut,
Pentru că firea pământească
A reușit să o oprească,
Lăsând-o fără de putere.
Dar Dumnezeu – prin a Lui vrere –
Atuncea a intervenit
Și astfel, fost-a osândit
Păcatu-n firea pământească,
Căci L-a trimis să se jertfească
Pe însuși Fiul Său – Cel care –
O fire asemănătoare,
Cu a păcatului, luase
Când, înspre lume, se-ndreptase,
4Ca Legea – cu-ale ei porunci –
În noi, să se-mplinească-atunci,
În noi aceia care știm
Nu după fire să trăim,
Ci după-ndemnurile care
Duhul le dă, la fiecare.
5Într-adevăr, cei ce trăiesc
Conduși de fire, urmăresc,
Neîncetat, lucrul pe care
Doar firea pământească-l are;
Însă, cei care viețuiesc
După îndemnuri ce pornesc
Numai din partea Domnului,
Caută lucrurile Lui.
6Umblarea după lucrul care
Firea cea pământească-l are
O să aducă, negreșit –
Drept plată – moartea, la sfârșit.
Pornind, însă, în căutare
Să afli lucrurile care
Sunt ale Duhului, găsești
Pace și viață dobândești.
7Lucruri lumești, cătând mereu,
Vrăjmaș Îi ești lui Dumnezeu,
Pentru că firea pământească
Nu poate să se învoiască
Să se supună Legii Lui –
Adică Legii Domnului.
8Cei pământești nu pot să-L facă,
Pe Dumnezeu, ca să îi placă.
9Voi nu mai sunteți pământești,
Ci ați ajuns duhovnicești,
Dacă va locui, apoi,
Duhul lui Dumnezeu, în voi.
Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Ca să nu aibă cineva
Duhul care-i venit de sus –
Duh cari e-al lui Hristos Iisus –
Să știți că nu este al Lui,
Nu este om al Domnului.
10Dacă Hristos este în voi,
Chiar dacă trupul vost’, apoi –
Pentru păcat – se dovedește
Morții supus, duhul trăiește,
Fiind, astfel, deasupra firii,
Din pricina neprihănirii.
11Dacă aveți Duhul de sus,
Al Celui care, pe Iisus,
Dintre cei morți, L-a înviat,
Și trupul vost’ va fi salvat
Din moarte, înviind apoi,
Pentru-al Său Duh, aflat în voi.”
Creștinul trăiește în așteptarea mântuirii
12„De-aceea, fraților, vă zic
Că nu mai datorăm nimic
Firii acesteia, acum.
Să nu trăim, deci, nicidecum,
După îndemnurile ei,
13Căci au să piară toți acei
Care, neîncetat, trăiesc
După îndemnul cel firesc.
Dacă prin Duhul, bunăoară,
Puteți să faceți ca să moară
Faptele trupului, să știți
Că voi, atunci, o să trăiți.
14Cei ce-s călăuziți mereu,
De Duhul de la Dumnezeu,
Copii ai Săi sunt, negreșit.
15Iar voi, cu toții, n-ați primit
Un duh cari este de robie
Ca frică, astfel, să vă fie;
Aveți un duh de înfiere
Care, mereu, ne dă putere,
Ca să strigăm cu toți, deodată,
Acum, „Ava”, adică „Tată”.
16Aflați că Duhu-adeverește –
Când, cu al vostru, se unește –
Că noi suntem copiii Lui,
Suntem copiii Domnului.
17Și dacă rang de fii avem,
Atunci moștenitori suntem:
Îl moștenim, pe Cel de Sus,
Noi, împreună cu Iisus,
Dacă-mpreună cu El știm,
Cu-adevărat, să suferim,
Ca să fim proslăviți apoi,
Asemeni lui Hristos, și noi.
18Eu socotesc că ne-nsemnate
Sunt suferințele-ndurate –
În vremile de-acum – de noi,
Față de slava de apoi;
Față de slava viitoare,
Care-o s-o aibă fiecare,
Nu-s vrednice a fi aduse
Ele, și-alăturea ei, puse.
19De-asemeni, toată firea, iată,
Cu o dorință înfocată,
Așteaptă-a fi descoperiți
Fiii lui Dumnezeu, iubiți.
20Căci toată firea – pot a spune –
Supusă-i sub deșertăciune;
Dar nu-i de voie-n astă stare,
Ci din pricina celui care,
În astă stare, a adus-o
Când reușit-a de-a supus-o.
Acum, cu o nădejde vie,
Firea așteaptă, ca să vie,
21Vremea, în care, dezrobită,
Va fi și ea și, izbăvită,
De stricăciunea ce-o robea,
Să poată-apoi parte-a avea
De slobozenia slavei lor,
Adică ai copiilor
Pe care-i are Dumnezeu.
22Noi știm că firii îi e greu,
Căci, de durere, este plină
Și, până astăzi, ea suspină
Și suferă chinul cel mare,
Pe care nașterea îl are.
23Și nu doar ea – vedeți și voi –
Suferă-acuma, ci și noi –
Aceia cari am dobândit
Primele roade ce-au venit
Din partea Duhului – când stăm
Și, înfierea, așteptăm –
Adică o răscumpărare
A trupurilor pieritoare.
24Căci în nădejdea asta, noi
Ajuns-am mântuiți, apoi.
Însă, nădejdea ce se vede,
Nu-i mai nădejdea-n cari se crede;
Pentru că-n ceea ce zărești,
Mai poți ca să nădăjduiești?
25Pe când, însă, dacă noi știm,
Mereu, ca să nădăjduim
În ceea ce noi nu vedem,
Răbdare, s-așteptăm, avem.
26Dar Duhul, sprijin ni S-a dat,
Și ne ajută, ne-ncetat,
În slăbiciune, căci nu știm,
Când ne rugăm, cum să vorbim.
De-aceea, Duhul mijlocește
Și-n locul nostru, El vorbește,
Scoțând suspine negrăite,
Spre a fi, rugile, primite.
27Iar Cel care, din cer, scrutează
Și, inimile, cercetează,
Vede dorința Duhului
Și știe năzuința Lui;
Astfel dar, Duhul ostenește
Și, pentru sfinți, El mijlocește,
În față stând, la Dumnezeu,
După a Lui voie, mereu.”
Pe creștin nimic nu-l poate despărți de dragostea lui Dumnezeu
28„Pe de-altă parte, s-a vădit
Că lucrurile – negreșit –
Întotdeauna, se adună,
Și că lucrează împreună,
Numai spre binele celor
Cari dovedit-au – fraților –
Că Îl iubesc pe Dumnezeu,
Deci, pentru cei chemați, mereu,
Să fie după planul Lui,
Deci, după placul Domnului.
29Pe cei pe cari i-a cunoscut,
Mai dinainte i-a știut
Și-a hotărât ca ei să vie
Mai dinainte, ca să fie,
Apoi, asemeni chipului
Pe care-l are Fiul Lui,
Ca între mai mulți frați, astfel,
Să poată fi Cel dintâi, El.
30Pe-acei care, mai dinainte
I-a hotărât – luați aminte –
Că El, pe dată, i-a chemat,
Iar după ce i-a adunat,
I-a socotit neprihăniți.
Pe cei ce-s astfel socotiți –
Pe care El i-a hărăzit –
În urmă, i-a și proslăvit.
31Deci, ce va spune orișicare,
În fața ăstor lucruri, oare?
Dacă e Dumnezeu cu noi,
Cine ne e-mpotrivă-apoi?
32Pe al Său Fiu, nu L-a cruțat,
Ci jertfă, pentru noi, L-a dat.
Și-atuncea, cum oare – odată –
Nu ne va da, fără de plată,
Orișice lucru, cari, astfel,
Va fi primit cu tot cu El?
33Dar cine, oare, va-ncerca,
O pâră, de a ridica
Contra acelor care sânt
Aleși, ai Domnului Cel Sfânt?
Pentru că ei sunt socotiți,
De către El, neprihăniți!
34Deci, cine o să îndrăznească,
Pe-aceștia, să îi osândească?
Iată, Hristosul a murit!
Ba, mai mult, s-a adeverit
Că după ce a înviat,
În cer S-a dus, unde a stat
La dreapta Domnului apoi,
Să mijlocească pentru noi.
35Și cine o să reușească –
Pe noi – ca să ne despărțească
De-a lui Hristos iubire, oare?
Necazul, strâmtorarea mare,
Sau poate că vreo prigonire,
Ori foametea de peste fire,
Sau lipsa straielor cumva,
Primejdia, sau altceva,
Ori sabia? Ce-aveți de zis?
36Prea bine știm că este scris:
„Din a Ta pricină, sortiți –
Morții – suntem, și socotiți
Drept niște oi, pentru tăiat.”
37Totuși, vă spun adevărat,
Că-n toate lucrurile – noi –
Suntem biruitori apoi,
Doar prin Acel cari, negreșit,
Întotdeauna, ne-a iubit.
38Căci eu sunt bine-ncredințat,
Cum că nimica, niciodat’ –
Nici moartea și nici viața dar,
Îngeri sau stăpâniri măcar,
Puteri sau lucruri pieritoare,
Și nici acelea viitoare,
39De-asemenea, nici înălțimea,
Și tot așa nici adâncimea,
Precum și nici orice făptură –
Nu va putea fi în măsură
Să ne despartă – vă spun eu –
De dragostea lui Dumnezeu,
Aflată – după cum v-am spus –
În Domnul nost’, Hristos Iisus.”
Currently Selected:
Romani 8: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
