Romani 9
9
Pavel și mântuirea israeliților
1„Spun adevărul în Hristos,
Pentru că nu sunt mincinos:
Martor îmi e cugetul meu,
Care e luminat, mereu,
De Duhul Sfânt, că simt o mare
2Și o adâncă întristare,
În inimă, necontenit.
3Aproape că aș fi dorit,
Ca anatema, să fiu eu –
Departe de Hristos, mereu –
Doar pentru frații mei firești
Și pentru rudele trupești.
4Aceștia sunt – după cum știți –
Cu toți, copii Israeliți
Cari înfiere-au căpătat
Și legăminte li s-au dat,
Slava și Legea cea cerească
Cu slujba cea dumnezeiască,
Făgăduințe, după care
5Din patriarhi – ca trup – apare
Hristos – Acela care poate
Să fie mai presus de toate –
Și-i Dumnezeu adevărat,
Cel ce e binecuvântat
Acum, în anii care vin,
Și-n vecii vecilor. Amin!”
Dumnezeu este stăpân să aleagă
6„Aceasta, însă, nu-nsemnează,
Acum, că se înfățișează
Cuvântul, de la Dumnezeu,
Fără putere. Vă spun eu
Că nu toți cei cari, bunăoară,
Din Israel ni se pogoară,
Ne dovedesc, în acest fel,
Că-ntradevăr sunt Israel.
7Cu toate că, pe-acest pământ,
A lui Avram, sămânță, sânt,
Nu pentru toți – luați aminte –
Avram era, sau e părinte.
Tocmai de-aceea, a fost zis
Și, în Scriptură, este scris,
Că: „Prin Isac se va sălta
Sămânța care va purta
Numele tău, mereu, în lume.”
8Aici e-un înțeles anume:
Că nu copiii cei trupești
Sunt ai lui Dumnezeu, firești.
Cei care-s prin făgăduință,
Sunt socotiți ca și sămânță.
9Cuvântul care-a fost rostit,
Făgăduință s-a vădit:
„Pe astă vreme, înapoi,
Mă voi întoarce iar, la voi,
Iar Sara – pe când am să viu –
Are să aibă-atunci un fiu”.
10Și cu Rebeca, ați văzut,
Că tot așa s-a petrecut.
Doi gemeni, ea a zămislit,
Cari, prin Isac, i-a dobândit.
11Cei doi copii nu se născură
Și astfel, încă, nu făcură
Bine sau rău – dar, ca, mereu,
Ceea ce Domnul Dumnezeu
Mai dinainte-a stabilit,
Pe veci să fie neclintit,
Prin care astfel s-a făcut
Alegerea cari n-a cerut
Fapte, căci ea – de bună seamă –
Este a Celui care cheamă –
12S-a spus Rebecăi: „Cel mic are
Să-l aibă rob, pe cel mai mare”,
13Așa precum fusese scris
Și, prin Scriptură, este zis:
„Pe Iacov l-am iubit, mereu,
Dar pe Esau, l-am urât Eu”.”
Dumnezeu se îndură de cine-I place
14„Deci, ce vom zice? Nu cumva,
La Dumnezeu, aflase-va
Vreo nedreptate? Nu, nicigând!
15Căci Dumnezeu, atuncea când,
Pe Moise, l-a chemat, la El,
Vorbitu-i-a, în acest fel:
„Am să-Mi arăt mila, mereu,
Față de cine voi vrea Eu,
Și-am să Mă-ndur, oricând voi vrea,
De orișicine-Mi va plăcea”.
16Deci, nu atârnă – vedeți bine –
De cel ce vrea și nici de cine
Aleargă, ci de Dumnezeu
Cari va avea milă mereu.
17Scriptura, astfel, i-a vorbit
Lui Faraon: „Te-am rânduit
Și, înadins, te-am înălțat
Pe scaunul de împărat,
Ca să-Mi arăt puterea-n tine,
Ca toți să se teamă de Mine
Și astfel, Numele-Mi Cel Sfânt,
Vestit să fie pe pământ”.
18Deci, milă o să aibă El,
De cine vrea și, tot astfel –
După dorință – împietrește
Pe cel pe care El voiește.
19Dar îmi veți zice: „Frățioare,
De ce mai bagă vină, oare?
Căci ce-i puterea omului,
Să stea-mpotriva voii Lui?”
20Dar, mai degrabă, cine ești
Tu, omule, de îndrăznești
Ca să-I răspunzi lui Dumnezeu,
Stând împotriva Lui, mereu?
Nu cumva, vasul cel de lut
Spune celui ce l-a făcut,
„De ce, așa, m-ai plămădit?
De ce n-am fost, altfel, croit?”
21Dar vă întreb: olarul nu-i
Stăpân, asupra lutului,
Să facă dintr-o frământare
Un vas ales – de cinste mare –
Și tot din ea să facă, iară,
Un alt vas, care-i de ocară?
22Și ce putem să spunem noi
Atunci când Dumnezeu, apoi –
Spre-a-Și arăta a Sa mânie
Și-a Lui putere să se știe –
A suferit, plin de răbdare –
O vreme – niște vase care
Ale mâniei sunt, din fire,
Făcute doar, pentru pieire,
23Vrând să-Și arate bogăția
Și slava Lui și veșnicia
Apoi, în niște vase care
Făcute-s pentru îndurare –
Mai dinainte pregătite –
Și, pentru slava Lui, gătite?
(În ceea ce mărturisesc,
Să știți că, despre noi, vorbesc.)
24El ne-a chemat dar, frații mei,
Dar nu numai dintre Iudei,
Ci și din Neamuri care sânt,
Azi, răspândite pe pământ,
25Precum a zis Osea, mereu:
„Am să numesc, „popor al Meu”,
Un alt popor, iar „prea iubită”
O alta Îmi va fi numită.”
26Unde li se spusese lor
„Voi nu sunteți al Meu popor,”
Sunt, pentru „viul Dumnezeu”,
Chemați drept „fiii Săi”, mereu.
27Isaia a strigat astfel,
Referitor la Israel:
„Chiar dacă numărul cel mare
Al fiilor pe care-i are
Israelul, în largul zării,
Va fi precum nisipul mării,
Doar rămășița e sortită
Ca să ajungă mântuită.
28Pentru că Domnul împlinește,
Mereu, tot ceea ce gândește.
Deplin și iute – pe pământ –
Se împlinește-al Său cuvânt.”
29Și cum zicea, mai înainte,
Isaia – dacă țineți minte –
Vorbind despre poporul tot,
Că „Dacă Domnul Savaot,
Sămânță, nu ne-ar fi lăsat,
Acum, ne-am fi asemănat
Doar cu Gomora, iar apoi,
Ca și Sodoma, eram noi.”
Neamurile au căpătat mântuirea
30„Iată că Neamurile care
Nu căutau cu-nfrigurare
Neprihănirea, negreșit,
Neprihănire-au dobândit
Și-anume, cea care e dată
Doar prin credința arătată.
31Pe când Israelul mergea
După o Lege ce dădea
Neprihănirea, am văzut
Că nicidecum nu a putut
Să dobândească astă Lege.
32De ce? Israel – se-nțelege –
N-a căutat-o prin credință,
Ci prin a faptelor putință.
Ei s-au lovit – prin a lor fire –
De piatra cea de poticnire,
33Precum e, în Scriptură, spus:
„Iată că, în Sion, am pus
O piatră, pentru poticneală
Și care – fără îndoială –
Este și-o piatră de cădere:
Iar cine crede-n El, nu piere
Căci dacă crede, orișicine
Nu va rămâne de rușine.”
Currently Selected:
Romani 9: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
