Geneza 8
8
Sfârșitul potopului
1Când Domnu-aminte Și-a adus,
De Noe și de tot ce-a pus
Cu el, în arcă, a lăsat
Un vânt, să sufle, ne-ncetat.
Pe cer, norii s-au risipit,
Iar apele s-au potolit.
2Ale Adâncului izvoare,
A cerurilor stăvilare,
Au fost, cu toate, zăvorâte,
Iar ploile au fost oprite.
3Scăzut-au apele și deci,
După o sută și cincizeci
De zile, mult s-au micșorat.
4Luna a șaptea a urmat,
Din care-n grabă au trecut
Șapteșpe zile, când, văzut
Fusese vârful munților,
Din mijlocul valurilor.
Corabia s-a așezat,
Ușor, pe munții Ararat,
Căci drumul și le-a împlinit.
5Apa scădea necontenit,
Și-n prima zi din luna care
A zecea e la numărare,
De sub al apelor covor
Ieșit-a piscul munților.
6Trecut-au patruzeci de zile,
Când – după a Scripturii file –
Aflăm că Noe a deschis
7Fereastra și că a trimis
Un corb, menit să cerceteze
Și apele să le scruteze.
S-a dus și s-a înapoiat,
Pentru că apa n-a secat.
8A mai trimis un porumbel,
9Dar s-a întors ‘napoi și el,
Că n-a găsit, făcându-și zborul,
Un loc de-a-și așeza piciorul.
Noe-a-ntins mâna – l-a luat –
Și-n arcă, iar, l-a așezat.
10A stat apoi, în așteptare,
O săptămână. Ca să zboare,
A scos iar porumbelu-afară.
Când s-a întors, abia spre seară,
11Cu-o frunză de măslin în cioc,
Noe a înțeles pe loc,
Că pe pământ, apa-a scăzut.
12Iar, șapte zile au trecut.
13În luna-ntâi – în prima zi –
În anul șasesute și
Un an, secat-au apele.
Noe deschis-a trapele
Corabiei și s-a uitat:
Pământul, tot, era uscat.
14A douăzeci și șaptea zi,
Din luna-doua, când sosi –
Pământu-ntreg fiind uscat –
Venit-a timpul așteptat,
De către toți, cu nerăbdare,
Ca pe pământ să se coboare.
Ieșirea lui Noe din corabie
15Lui Noe, Domnul i-a vorbit:
16„Călătoria s-a sfârșit.
Ieșiți, tu și nevasta. Ia
Pe fiii tăi și-asemenea,
Să iasă și soațele lor.
17Să scoți apoi, acel popor
De animale, pe pământ:
Păsări și vite câte sânt,
Și târâtoare – ca să crească,
Sămânța să și-o înmulțească,
Acoperind a lumii față,
Umplând pământul iar, de viață!”
18Noe, cu soața, au ieșit –
Fii și nurori i-au însoțit,
19Și dobitoace, târâtoare,
Păsări și-orice făptură care
Își duce viața pe pământ,
Sub cer, drept acoperământ.
20Acolo, Noe a zidit
Altar și-n urmă, a jertfit,
Din dobitoacele curate,
Din păsările ne-ntinate,
Aducând Domnului, în dar,
Arderi de tot, pe-al Său altar.
21Miros plăcut s-a ridicat
În fața Domnului. A stat
Prea Sfântul, și S-a socotit:
„N-am să mai blestem! Nimicit,
Pământul – pentru oameni doar –
Nu va mai fi, căci e-n zadar.
Omul – de tânăr – înspre rău,
Se-apleacă în sufletul său
Și face din el un pustiu.
N-am să lovesc tot ce e viu!
22Pământul – cât are să ție –
Veșnic, o lege o să fie:
Nu va mai înceta aratul
Și-asemenea, nici seceratul;
După căldură, frig se-așează,
Iar verii, iarna îi urmează.
După zi, noapte o să vină,
Căci legea-n veci are să țină!”
اکنون انتخاب شده:
Geneza 8: BIV2014
هایلایت
به اشتراک گذاشتن
کپی
می خواهید نکات برجسته خود را در همه دستگاه های خود ذخیره کنید؟ برای ورودثبت نام کنید یا اگر ثبت نام کرده اید وارد شوید
Copyright © 2014 Ioan Ciorca