Geneza 2
2
1Astfel s-au împlinit cerurile și pământul și toată oștirea lor#2,1 Acesta este sensul literal din TM, preluat și de NVg. Pornind de la LXX, multe traduceri înțeleg „oștirea” ca „podoaba, ornamentele, elementele, totalitatea ființelor” ce populează cerul și pământul, cu toată armonia, ordinea, frumusețea și perfecțiunea lor.. 2Și a împlinit Dumnezeu în ziua a șaptea lucrarea pe care o făcuse. Și s-a odihnit în ziua a șaptea de la toată lucrarea pe care o făcuse. 3Și Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea#2,3 Unele versiuni au: „în ziua a șasea” pentru a evita să se înțeleagă o lucrare a lui Dumnezeu în zi de sâmbătă. La popoarele semite, sâmbăta era ziua în care munca era nefastă și interzisă. Revelația biblică i-a dat o semnificație teologică: a) Ex 23,12 și Dt 5,12-15 garantează odihna săptămânală a omului; b) în Ex 20,8-11, ziua a șaptea a sâmbetei evocă împlinirea creației; c) în Ex 31,12-16, sâmbăta este semnul alianței între Dumnezeu și poporul său. Evr 4,1-11 revine asupra participării omului la odihna lui Dumnezeu de la sfârșitul creației. Sâmbăta nu este un spațiu gol destinat lenei. Odihna biblică este un concept pozitiv care nu se reduce numai la absența oboselii. Ea este prin excelență simbolul comuniunii depline și perfecte cu Dumnezeu. Cadrul săptămânii divine nu reprezintă succesiunea reală a lucrărilor lui Dumnezeu; această durată fictivă a creației îi slujește autorului pentru a face din lucrarea divină modelul activității umane. și a sfințit-o, pentru că în ea s-a odihnit de la toată lucrarea pe care a creat-o atunci când a făcut-o#2,3 Expresia în TM este foarte greu de redat în limbile moderne. De aici diferențele mari de variante în traduceri. Pornind de la LXX în unele traduceri găsim varianta: „după toate lucrările sale, pe care Dumnezeu începuse să le facă”. NVg rămâne fidelă TM: „requieverat ab omni opere suo, quod creavit Deus, ut faceret” (= „S-a odihnit de toată lucrarea lui, pe care a creat-o Dumnezeu, ca să o facă”)..
4Acestea sunt originile#2,4 În ebraică: „ṯôlᵊdôt”, în greacă: „génesis”, înseamnă literal: „naștere, descendență”. Mai târziu, capătă semnificația unei istorii a unui strămoș și a descendenților săi. Indică aici faptul că lumea intră în existență. Prin folosirea acestui cuvânt aici, creația este demitizată: este începutul istoriei. cerului și ale pământului, atunci când au fost create.
A doua relatare a creației#2,4 Mai mult decât o nouă relatare a creației s-ar putea vorbi despre o nouă temă; este vorba despre statutul primului cuplu într-o grădină determinată, împodobită în mod minunat de Dumnezeu.
Când Domnul Dumnezeu a făcut pământul și cerul, 5nu era pe pământ nicio plantă a câmpului#2,5 Lipsit de vegetație, pământul se afla într-o stare totală de abandonare; lipseau cei doi factori principali, capabili să-l îmbogățească cu vegetație: ploaia din partea lui Dumnezeu – prezentată aici drept creatură și nu sămânță divină cum considereau cultele popoarelor învecinate – și lucrarea omului agricultor, care să facă să iasă din adâncul pământului izvoare și să sape canale de irigație. și nu răsărise iarbă pe câmpie, pentru că Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ și nu era încă niciun om care să lucreze pământul. 6Un izvor#2,6 Termenul ebraic este nesigur. Poate însemna și „abur, umezeală”. LXX și NVg folosesc termenul „izvor”. ieșea din pământ și uda toată fața pământului. 7Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din țărâna pământului#2,7 Lit.: „cu praf din pământ”. După mentalitatea ambientului, Dumnezeu este prezentat asemenea unui olar care plăsmuiește, din țărâna pământului, trupul uman. Pentru ca această statuie să înceapă a trăi este nevoie de suflul lui Dumnezeu, simbolul vitalității comunicate de creator. În limba ebraică este un joc de cuvinte: „ādām” (= „om”) și „ădāmâ” (= „țărâna pământului”), sugerând originea pământească a omului., i-a suflat în nări#2,7 LXX și Vg traduc: „în față”. suflare de viață#2,7 Termenul ebraic: „nᵊšāmāʰ”, folosit numai pentru Dumnezeu și om, arată conștiința de sine, capacitatea de a se cunoaște și de a se judeca, libertatea creativă, puterea de introspecție și de intuiție, spre deosebire de termenul generic „nepeš”, folosit și pentru animale, care indică principiul vital. și omul a devenit ființă vie.
8Domnul Dumnezeu a sădit o grădină#2,8 LXX traduce cu „paradeisos” („paradis”), iar Vg cu „paradisum voluptatis” (paradisul desfătării). Termenul „paradis” este de origine persană și se referă la o grădină specială, un parc divin, plin de vegetație luxuriantă. în Éden#2,8 Este un nume geografic imposibil de identificat. Termenul indica, la origine, câmpia sau stepa și a fost folosit pentru desemnarea geografică a câmpiei dintre Tigru și Eufràt, în sudul Mesopotàmiei., spre răsărit, și l-a pus acolo pe omul pe care îl plăsmuise. 9Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni de mâncat, pomul vieții#2,9 Este comun în multe povestiri mitice din ambientul sumero-acadian. El indica vegetația cu care se hrăneau animalele și oamenii, ba chiar și zeii în sanctuarele lor. Întrucât zeii nu mureau, acest arbore ar putea să se refere la o hrană a nemuririi. în mijlocul grădinii și pomul cunoașterii binelui și răului#2,9 Cunoașterea biblică nu este numai intelectuală, ci implică voința, sentimentul și acțiunea și este în felul acesta sinonim al hotărârii și al alegerii radicale. „Binele și răul” sunt cei doi poli extremi ai realității sub profil moral; sunt așadar sinonimi moralei..
10Un râu ieșea din Éden ca să ude grădina și de acolo se împărțea în patru brațe#2,10 Lit.: „capete”. V. 10-14 sunt o paranteză. Izvorul râului era în afara grădinii, undeva în Eden. De aici intra în Paradis și apoi se împărțea în patru brațe; două sunt necunoscute (Píșon și Ghíhon) și două sunt identificate cu Tigru și Eufràt. Unii exegeți au interpretat prezentarea în sens real și au căutat Paradisul pe Pământ: în Palestína meridională, în Armenia sau în Arabia. Alții au înțeles-o în sens ideal și au căutat Paradisul în afara Pământului, în apropierea Ierusalimului ceresc, pe muntele cel veșnic.. 11Numele celui dintâi este Pișón; el înconjoară toată țara Haviláh#2,11 În Vechiul Testament, acest nume desemnează fie o persoană, fie un loc. După Gen 10,29 ar putea fi localizat în Arabia, iar după Gen 25,18 apare ca una din frontierele teritoriului Ismaelít., unde [se găsește] aur. 12Aurul din țara aceea este bun; acolo [se găsește] bdeliu și piatră de onix.
13Și numele celui de-al doilea râu este Ghihón; el înconjoară toată țara Cuș#2,13 În mod obișnuit, cu acest nume este desemnată Etiopia, dar exista și un ținut Cuș în Madian, la sud-est de Palestína, aproape de Golful Aqàba.. 14Numele celui de-al treilea râu este Tígru; el curge la răsărit de Așúr. Al patrulea râu este Eufrát. 15Domnul Dumnezeu l-a luat pe om și l-a pus în grădina Édenului ca să o lucreze#2,15 În Eden nu este nimic magic. Autorul subliniază că munca fizică nu este o consecință a păcatului. Munca intră în scenă înaintea păcatului și, chiar dacă omul nu ar fi păcătuit, tot ar fi trebuit să lucreze. Paradisul nu presupune o petrecere idilică și continuă a timpului fără exigența datoriilor zilnice. Munca nu este o condamnare, ci o demnitate; numai păcatul o alienează și o face dificilă. Spre deosebire de religiile din Orientul Antic, omul nu a fost creat pentru a înlocui munca zeilor, ci a fost creat să construiască, să inventeze și să transforme realitatea în care trăiește. și să o păzească. 16Și Domnul Dumnezeu i-a poruncit omului#2,16 LXX și traducerile din ea în limba română redau cuvântul ebraic „ādām” cu nume propriu „Adàm”., zicând: „Din toți pomii grădinii poți mânca, 17însă din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri!”#2,17 Lit.: „cu moarte vei muri”. Aceeași expresie este folosită în legile și sentințele care prevăd pedeapsa cu moartea. Mâncatul din pomul oprit nu va provoca o moarte instantanee. Adàm și Eva vor supraviețui, iar condamnarea de după păcat nu vorbește despre moarte decât ca despre sfârșitul unei vieți mizerabile. Păcatul simbolizat prin mâncarea din pomul oprit merită moartea..
18Și Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face#2,18 LXX folosește pluralul. un ajutor pe potriva#2,18 Lit.: „apt de a sta față către față”, „după fața sa”. lui”. 19Domnul Dumnezeu a plăsmuit din pământ toate animalele câmpului și toate păsările cerului și le-a adus la om ca să vadă cum le va numi. Și orice nume pe care avea să-l dea omul fiecărei ființe vii, acela era numele ei. 20Omul a pus deci nume tuturor animalelor, păsărilor cerului și tuturor ființelor câmpului. Dar omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui.
Crearea femeii#2,21 Popoarele vecine Israèlului nu cunosc o tradiție aparte despre crearea femeii. În gândirea biblică, femeia nu este considerată sub demnitatea bărbatului. Gen 1,27 a informat că atunci când Dumnezeu a creat cele două ființe care vor purta chipul și asemănarea lui, el a creat un pământean bărbat și o pământeană femeie.
21Și Domnul Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc#2,21 Este un fel de somn letargic și anormal (cf. Gen 15,12; Ex 29,10; Iob 4,13), putând să meargă până la halucinație. Este somnul care îl împiedică pe om să vadă acțiunea minunată de creație a lui Dumnezeu care nu tolerează spectatori. Omul poate numai să contemple creația lui Dumnezeu ca un eveniment împlinit. asupra omului și el a adormit. Și a luat una din coastele#2,21 Este singurul caz în Scriptură unde termenul desemnează precis o „coastă”; termenul indică în mod obișnuit o parte laterală a unui deal, a unei clădiri etc. Semnificația este că ceea ce Dumnezeu creează din coasta bărbatului va fi de aceeași calitate, cu același țesut fizic, reprezentând aceeași realitate. sale și a închis locul ei cu carne. 22Domnul Dumnezeu a făcut o femeie din coasta pe care o luase din om și a adus-o la om.
23Și omul a zis:
„Aceasta, în sfârșit#2,23 Lit.: „o dată”. Aici apar pentru prima dată, în discurs direct, cuvintele unei ființe omenești, reprezentând exclamația omului în fața celei care îi este ajutor pe potrivă.,
este os din oasele mele
și carne din carnea mea.
Aceasta se va numi femeie#2,23 În limba ebraică, numele de femeie („ʾiššâ”) este apropiat ca sonoritate de numele de bărbat („ʾiš”). Prin aceasta, limba ebraică sugerează demnitatea egală a bărbatului și a femeii chiar și în ceea ce privește numele.,
pentru că din bărbat a fost luată”.
24De aceea, îi va lăsa bărbatul
pe tatăl său și pe mama sa
și se va uni cu femeia sa
și vor fi un singur trup#2,24 Cele două verbe „va lăsa” și „se va uni” indică acțiunea bărbatului adult care se desprinde de familia proprie pentru a forma una nouă. În limba ebraică verbul „a se uni” exprimă o relație interpersonală profundă care depășește raportul sexual. Deuterònomul și literatura profetică folosesc acest cuvânt pentru a exprima relația poporului cu Dumnezeu. Isus preia acest verset (Mt 19,5) și îl folosește în Evanghelie ca argument pentru indisolubilitatea căsătoriei..
25Amândoi, bărbatul și femeia lui, erau goi, dar nu se rușinau unul de altul. #Ex 20,11; 31,12-17; Evr 4,4-10 #1,1-2.4 #Qoh 3,20; 12,7; Ps 104,29-30; Iob 34,14-15; 1Cor 15,45-49 #Prov 3,18; Ap 2,7; 22,2.14 #Înț 1,12-15; Rom 6,23 #Gen 24,67; Prov 18,22 #15,12 #1Cor 11,9 #Ct 2,16; 6,3 #Mal 2,15; Mt 19,5 și par.; 1Cor 6,16; Ef 5,31
Trenutno odabrano:
Geneza 2: VBRC2020
Istaknuto
Podijeli
Kopiraj
Želiš li svoje istaknute stihove spremiti na sve svoje uređaje? Prijavi se ili registriraj
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași