„Iată, acuma, sfatul meu:
Iubirea, s-o cătați, mereu.
De-asemenea, dragii mei frați,
În urmă, să mai căutați
Și darurile-acelea care
Duhovnicești sunt, fiecare.
Dar mai ales, să vă doriți
Ca să puteți să prorociți.
Într-adevăr, cine vorbește
În altă limbă, dovedește
Că se-adresează, tot mereu,
Prin duhul său, lui Dumnezeu
Și, nicidecum, oamenilor,
Pentru că nimeni – fraților –
Nu-l înțelege; când vorbește –
Cu duhul – taine-mpărtășește.
Dar omul care-a prorocit,
Doar pentru oameni a vorbit
Spre mângâiere și zidire,
Precum și pentru sfătuire.
Cel care-n alte limbi vorbește,
Pe sine însuși, se zidește;
Însă cel care-a prorocit,
Biserica, a întărit,
Căci ea, atuncea – sufletește –
Prin prorocie, se zidește.
Eu, tare mult, aș vrea să fiți,
Mereu, în stare, să vorbiți,
În alte limbi, dar mai ales,
Să prorociți – bine-nțeles.
Acela care prorocește –
Decât acel care vorbește
În alte limbi – este mai mare;
Afară doar, de cazu-n care,
El poate ca să tălmăcească
Limba pe care-o s-o vorbească,
Pentru că doar atunci zidește
Bisericile, sufletește.
Într-adevăr – mă rog frumos –
Ați fi avut voi, vreun folos,
Dacă, la voi, aș fi venit
Și-n alte limbi aș fi vorbit,
Făr’ a aduce, prin vorbire,
Apoi, nici o descoperire?
Sau fără să vă dau putință,
Să dobândiți, o cunoștință,
Ori prorocii ca să aflați
Și-nvățătură, să luați?
Chiar și acele lucruri care
Au fost lipsite de suflare –
Fie că-s fluiere făcute,
Fie că ele-s alăute –
Dacă n-au sunet, deslușit,
Puternic, clar și lămurit,
Cine, din cei ce-au ascultat,
Pricepe-va, ce s-a cântat?
Sau dacă, trâmbița nu poate,
Un sunet, lămurit, a scoate,
Cine are să știe-apoi,
Să fie gata, de război?
La fel și voi, dacă vorbiți –
Iar vorbele ce le rostiți
Sunt ne-nțelese – cineva
Va desluși apoi, ceva,
Din tot ce-ați spus? Vorbele sânt,
Atuncea, aruncate-n vânt.
Însă cel care-a prorocit,
Biserica, a întărit.
Sunt multe limbi, în astă lume,
Dar, făr-un înțeles anume,
Nici una nu s-a pomenit.
Dacă eu, însă, n-am găsit,
Ce înțeles, cuvântul are,
Străin voi fi, pentru cel care
O să vorbească și – la fel –
Străin, are să-mi fie el.
Și tot așa, e și cu voi,
Căci, ne-ncetat, râvniți apoi,
Să căpătați daruri cerești.
Voiți daruri duhovnicești,
Și-i bine, pentru că-ncercați
Ca din belșug, să căpătați,
Aceste daruri. Dar, să știți,
În urmă, să le folosiți,
Spre al Bisericii folos,
Ca ea să poată, ne-ndoios,
A fi, prin ele, întărită
Și sufletește-a fi zidită.
De-aceea, cel care vorbește
În altă limbă, trebuiește
Ca să se roage, să primească
Putința, să o tălmăcească.
Fiindcă dacă, mă rog eu,
În altă limbă, duhul meu
Se va ruga, dar mintea mea,
Fără de rod, va rămânea.
Ce-i de făcut? Atuncea, eu
Mă voi ruga, cu duhul meu,
Însă apoi, de-asemenea,
Am să mă rog cu mintea mea;
Sau voi cânta, cu duhul meu,
Dar și cu mintea, cânt, mereu.
Altminteri, dacă mulțumești,
În duh, atunci când te găsești
Printre acei care vădesc
Căci aste daruri le lipsesc,
Cum vor putea ei a răspunde,
„Amin”, dacă nu pot pătrunde
În înțelesul vorbelor,
Pe care tu, în fața lor,
Prin rugăciune, le-ai rostit,
Când, Domnului, I-ai mulțumit?”
Tu mulțumești, lui Dumnezeu,
Foarte frumos, în duh, mereu,
Dar celălalt nu s-a zidit,
În suflet, când te-a auzit.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
