1 Corinteni 14
14
Darul limbilor și al prorociei
1„Iată, acuma, sfatul meu:
Iubirea, s-o cătați, mereu.
De-asemenea, dragii mei frați,
În urmă, să mai căutați
Și darurile-acelea care
Duhovnicești sunt, fiecare.
Dar mai ales, să vă doriți
Ca să puteți să prorociți.
2Într-adevăr, cine vorbește
În altă limbă, dovedește
Că se-adresează, tot mereu,
Prin duhul său, lui Dumnezeu
Și, nicidecum, oamenilor,
Pentru că nimeni – fraților –
Nu-l înțelege; când vorbește –
Cu duhul – taine-mpărtășește.
3Dar omul care-a prorocit,
Doar pentru oameni a vorbit
Spre mângâiere și zidire,
Precum și pentru sfătuire.
4Cel care-n alte limbi vorbește,
Pe sine însuși, se zidește;
Însă cel care-a prorocit,
Biserica, a întărit,
Căci ea, atuncea – sufletește –
Prin prorocie, se zidește.
5Eu, tare mult, aș vrea să fiți,
Mereu, în stare, să vorbiți,
În alte limbi, dar mai ales,
Să prorociți – bine-nțeles.
Acela care prorocește –
Decât acel care vorbește
În alte limbi – este mai mare;
Afară doar, de cazu-n care,
El poate ca să tălmăcească
Limba pe care-o s-o vorbească,
Pentru că doar atunci zidește
Bisericile, sufletește.
6Într-adevăr – mă rog frumos –
Ați fi avut voi, vreun folos,
Dacă, la voi, aș fi venit
Și-n alte limbi aș fi vorbit,
Făr’ a aduce, prin vorbire,
Apoi, nici o descoperire?
Sau fără să vă dau putință,
Să dobândiți, o cunoștință,
Ori prorocii ca să aflați
Și-nvățătură, să luați?
7Chiar și acele lucruri care
Au fost lipsite de suflare –
Fie că-s fluiere făcute,
Fie că ele-s alăute –
Dacă n-au sunet, deslușit,
Puternic, clar și lămurit,
Cine, din cei ce-au ascultat,
Pricepe-va, ce s-a cântat?
8Sau dacă, trâmbița nu poate,
Un sunet, lămurit, a scoate,
Cine are să știe-apoi,
Să fie gata, de război?
9La fel și voi, dacă vorbiți –
Iar vorbele ce le rostiți
Sunt ne-nțelese – cineva
Va desluși apoi, ceva,
Din tot ce-ați spus? Vorbele sânt,
Atuncea, aruncate-n vânt.
Însă cel care-a prorocit,
Biserica, a întărit.
10Sunt multe limbi, în astă lume,
Dar, făr-un înțeles anume,
Nici una nu s-a pomenit.
11Dacă eu, însă, n-am găsit,
Ce înțeles, cuvântul are,
Străin voi fi, pentru cel care
O să vorbească și – la fel –
Străin, are să-mi fie el.
12Și tot așa, e și cu voi,
Căci, ne-ncetat, râvniți apoi,
Să căpătați daruri cerești.
Voiți daruri duhovnicești,
Și-i bine, pentru că-ncercați
Ca din belșug, să căpătați,
Aceste daruri. Dar, să știți,
În urmă, să le folosiți,
Spre al Bisericii folos,
Ca ea să poată, ne-ndoios,
A fi, prin ele, întărită
Și sufletește-a fi zidită.
13De-aceea, cel care vorbește
În altă limbă, trebuiește
Ca să se roage, să primească
Putința, să o tălmăcească.
14Fiindcă dacă, mă rog eu,
În altă limbă, duhul meu
Se va ruga, dar mintea mea,
Fără de rod, va rămânea.
15Ce-i de făcut? Atuncea, eu
Mă voi ruga, cu duhul meu,
Însă apoi, de-asemenea,
Am să mă rog cu mintea mea;
Sau voi cânta, cu duhul meu,
Dar și cu mintea, cânt, mereu.
16Altminteri, dacă mulțumești,
În duh, atunci când te găsești
Printre acei care vădesc
Căci aste daruri le lipsesc,
Cum vor putea ei a răspunde,
„Amin”, dacă nu pot pătrunde
În înțelesul vorbelor,
Pe care tu, în fața lor,
Prin rugăciune, le-ai rostit,
Când, Domnului, I-ai mulțumit?”
17Tu mulțumești, lui Dumnezeu,
Foarte frumos, în duh, mereu,
Dar celălalt nu s-a zidit,
În suflet, când te-a auzit.
18Îi mulțumesc lui Dumnezeu,
Pentru că-n alte limbi, pot eu,
Mai mult, ca să vorbesc apoi,
Decât puteți, vreodată, voi.
19Dar în Biserică, voiesc,
Doar cinci cuvinte, să rostesc,
Pe înțelesul tuturor
Și spre învățătura lor,
Decât vreo zece mii să zic,
În alte limbi, și-apoi, nimic –
Nimeni – să nu mai înțeleagă,
Și-nvățături, să nu culeagă.
20Deci fraților, luați aminte:
Nu v-arătați, copii, la minte,
Ci-n răutăți, căci doar atunci
Eu vă îndemn, ca să fiți prunci.
La minte, fiți ca și cei cari
Au dovedit că-s oameni mari.
21Știți, foarte bine, că s-a zis
Și că, în Lege, este scris:
„Am să vorbesc, norodului,
Prin limbi, necunoscute lui –
Prin buze care sunt străine –
Și nu vor asculta, de Mine.”
22Deci, limbile sunt, prin urmare,
Un semn – dar nu pentru cei care
S-au dovedit că-s credincioși,
Ci pentru cei necredincioși.
Și prorocia se vădește
Un semn, cari însă, folosește
Nu pentru cei necredincioși,
Ci pentru cei ce-s credincioși.
23Dacă Biserica-i aflată
Toată-mpreună adunată,
Și-n alte limbi, începeți voi
Ca să vorbiți, cu toți apoi –
Și dacă, întâmpla-se-va,
Că o să intre cineva,
Dintre necredincioși, sau cei
Care n-au daruri – oare, ei
Nu au să creadă, negreșit,
Precum că ați înnebunit?
24Dar dacă toți se dovedesc
Precum că prorocii rostesc –
Atunci când, întâmpla-se-va,
Că o să intre cineva,
Dintre necredincioși, sau cei
Lipsiți de daruri – atunci ei,
De toți, vor fi încredințați,
Căci ei, de toți, sunt judecați.
25Tainele-n inimă dosite,
Atunci vor fi descoperite,
Și au să cadă la pământ,
În fața Domnului Cel Sfânt,
Mărturisind, mereu, apoi,
Că Dumnezeu e printre voi.
26Deci, după câte am văzut,
Vă-ntreb: ce este de făcut?
Iată ce trebuie, dragi frați,
Să faceți, când vă adunați:
Dacă, cumva, unul din voi
Are o-nvățătură-apoi,
Un altul, poate, o cântare,
Sau vorbe-n altă limbă are,
Iar altul o descoperire,
Ori altul are-o tălmăcire,
Toate să se înfăptuiască,
Pentru zidirea sufletească.
27Dacă sunt unii cari vorbesc
În alte limbi, îi sfătuiesc –
Pe rând – doi, trei doar, să vorbească,
Iar unu-apoi, să tălmăcească.
28Dacă nu e nici un tălmaci,
Atunci, mai bine e să taci,
Când, în Biserică, tu stai,
Și-atâta grijă doar să ai,
Ca să-ți vorbești atunci, mereu,
Doar ție și lui Dumnezeu.
29Prorocii trebuie să știe
Cum este bine ca să fie:
Deci, în Biserici – dintre ei –
Au să vorbească doi sau trei.
Ceilalți s-asculte-i sfătuiesc,
Spre-a judeca tot ce vorbesc.
30Când o descoperire are
Unul, dintre aceia care
Stau jos, iată ce să se facă:
Întâiul trebuie să tacă.
31Căci toți puteți să prorociți,
Dar vreau ca să vă rânduiți,
Ca toți să fie în măsură
Să capete învățătură
Și, pentru-a fi îmbărbătați,
În acest fel, toți ceilalți frați.
32În toate – duhurile lor –
Supuse sunt, prorocilor.
33Căci Dumnezeu, fără-ndoială,
Nu-i Domn în neorânduială,
Ci, în Bisericile lor –
Adică-n ale sfinților –
Încredințați voiesc să fiți,
Că Domn al păcii e, să știți.
34Femeia, datorie, are
De a tăcea, în adunare,
Căci n-are dreptul de vorbit,
În adunări. Ea – negreșit –
Supusă trebuie să fie,
Așa precum, în Lege, scrie.
35Atuncea când o să voiască,
Învățătură, să primească,
Asupra unui lucru care
S-a pomenit în adunare,
Să-ntrebe, pe al ei bărbat,
Acasă când s-o fi aflat.
Căci, în Biserică – vezi bine –
Pentru femei, este-o rușine,
Atunci când au să îndrăznească,
Să ia cuvântul, să vorbească.
36Dar oare, al lui Dumnezeu
Cuvânt – vă-ntreb, acuma, eu –
O fi chiar de la voi pornit?
Sau pân’ la voi doar, a sosit?
37Și dacă crede cineva,
Precum că e proroc, cumva –
Și știe că, de Dumnezeu,
Se află insuflat, mereu –
Vreau să priceapă că, ce-am zis –
Adică ceea ce v-am scris –
Nu e cuvântul omului,
Ci e porunca Domnului.
38Și dacă întâmpla-se-va,
Că nu-nțelege cineva,
Să nici nu înțeleagă-apoi!
39Deci, fraților, eu vreau ca voi,
Neîncetat, să vă doriți
Ca să puteți să prorociți.
Dar nu cumva, prin prorocie,
Împiedicată, să vă fie
Vorbirea-n alte limbi apoi.
40Pe toate, să le faceți voi,
În chipul care, ne-ndoios,
Are să fie cuviincios
Și cu o bună socoteală,
Pentru o bună rânduială.”
Selectat acum:
1 Corinteni 14: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca