1 Corinteni 15
15
Învierea și arătările lui Hristos
1„Vă spun, acuma, tuturor –
Ca să cunoașteți, fraților –
Că Evanghelia ce-ați primit-o –
Pe cari am propovăduit-o
Și-n care voi ați și rămas
Până în cel din urmă ceas –
2O să v-aducă mântuire,
Doar dacă, fără vreo știrbire,
O veți păzi, cum ați primit-o
Când eu v-am propovăduit-o.
Altfel, degeaba ați crezut,
Căci totu-i, în zadar, făcut.
3Așa după cum ni s-a dat,
La început, v-am învățat
Cum că Hristosul a murit
Și-n felu-acesta a plătit,
Ca ale noastre mari păcate,
Să fie șterse și iertate.
Prin moartea lui Hristos Iisus –
Ceea ce prin Scripturi s-a spus –
Întocmai, fost-a împlinit.
4Apoi, după ce a murit,
El a ajuns a fi-ngropat,
Dar, în trei zile, a-nviat,
Așa precum fusese zis
Și cum e, în Scriptură, scris.
5Lui Chifa, El S-a arătat,
Iar după-aceea – imediat –
Cei doisprezece L-au văzut;
6Apoi, în urmă, au putut
Să-L vadă cinci sute de frați,
Din care, mulți, mai sunt aflați,
Încă, în viață, negreșit,
În timp ce uni-au adormit.
7Iacov e cel care-a putut –
Către sfârșit – să-L fi văzut,
Iar ultimii L-au întâlnit,
Ai Săi apostoli, negreșit.
8După ei toți, eu am urmat,
Căci mie mi S-a arătat.
Eu – stârpitura – am putut,
Pe-al nostru Domn, să-L fi văzut.
9Căci eu sunt cel mai ne-nsemnat
Cari, printre-apostoli, sunt aflat.
Nu-s vrednic să mă fi numit
Apostol, căci am prigonit,
Biserica lui Dumnezeu.
10Prin harul Său, sunt, astăzi, eu,
Ceea ce sunt. Iar harul Lui,
Aflați dar, că zadarnic, nu-i,
Față de mine. M-am trudit,
Mai mult decât s-au ostenit
Toți, laolaltă; dar nu eu,
Ci harul de la Dumnezeu,
Aflat în mine, ne-ncetat,
Este cel care a lucrat.
11Deci, fraților – ori ei, ori eu –
Vom propovădui, mereu,
Doar ce-am primit și ce-am văzut,
Și-n acest fel, voi ați crezut.”
Însemnătatea învierii lui Hristos
12„Dacă se propovăduiește
Cum că Iisus Hristos trăiește –
Căci a-nviat, din morți apoi –
Cum zic dar, unii dintre voi,
Că nu există – fraților –
O înviere-a morților?
13Dacă nu este înviere,
Atunci vom spune, cu durere,
Că nici Hristos n-a înviat.
14Și dacă e adevărat,
Precum că mort este Iisus,
Atunci, toate ce vi le-am spus –
Tot ce v-am propovăduit –
Zadarnice, s-au dovedit.
Zadarnică-i credința noastră
Și, tot la fel, e și a voastră.
15Ba încă, fraților, să știți,
Că noi suntem descoperiți
Ca martori ai lui Dumnezeu,
Cari, mincinoși, suntem, mereu;
Fiindcă noi, cu toți, am spus,
Precum că pe Hristos Iisus,
El, dintre morți, L-a înviat,
Fără a fi adevărat,
Pentru că toată lumea știe,
Că morții n-au să mai învie.
16Căci dacă morții nu-nviază,
Atuncea, sigur, că urmează,
Ca să se spună, imediat,
Că nici Hristos n-a înviat.
17Iar dacă n-a-nviat Hristos,
Credința voastră – ne-ndoios –
Este zadarnică, să știți,
Pentru că voi sunteți pieriți,
În ale voastre mari păcate,
Ce nu mai pot a fi iertate.
18Se poate spune, prin urmare,
Precum că toți aceia care
Au adormit dar, în Hristos,
Pierduți se află, ne-ndoios.
19Dar dacă noi, însă, ne-am pus,
Nădejdea, în Hristos Iisus,
Doar pentru viața ce-o avem,
Cu siguranță, că suntem,
Cei mai nenorociți, aflați
Între toți oamenii, dragi frați!
20Însă, Hristos a înviat!
Dintre cei morți, S-a ridicat –
Așa după cum bine știți –
El, pârga celor adormiți.
21Căci dacă moartea a venit
Prin om, tot astfel, am primit
Și învierea morților.
22După cum, în Adam, toți mor,
Toți au să-nvie – cum v-am spus –
În Domnul nost’, Hristos Iisus;
23Dar fiecare – să se știe –
La rândul cetei sale-nvie.
Hristos e primul rod, venit.
Apoi, când El va fi sosit,
Vor învia, neîndoios,
Toți cei cari sunt ai lui Hristos.
24În urmă, vine, negreșit,
Inevitabilul sfârșit.
Împărăția Fiului,
Dată va fi, Tatălui Lui –
Adică-n mâini la Dumnezeu
Care-o va stăpâni mereu.
Atuncea, El are să știe,
A nimici, orice domnie,
Orice puteri de peste fire
Și orice fel de stăpânire.
25El trebuie să-mpărățească,
Până când o să reușească,
Pe-ai Săi vrăjmași, să îi adune
Și-apoi, sub tălpi, să-i poată pune.
26Vrăjmașul care, negreșit,
La urmă, fi-va nimicit,
Doar moartea poate ca să fie,
Așa precum Scriptura scrie.
27Iată că Dumnezeu a pus –
Exact așa precum a spus –
„Totul, sub ale Lui picioare”.
Dar să-nțeleagă fiecare,
Precum că tot I-a fost supus,
Dar nu și Cel ce le-a adus,
În astă stare, de-a fi puse.
28Când toate Îi vor fi supuse,
Atuncea, chiar și Fiul Lui
Se va supune Tatălui,
Care, pe toate, le-a supus –
Exact așa precum a spus –
Pentru ca astfel, Dumnezeu
Să fie totu-n toți, mereu.
29Altfel, ce fac cei botezați,
Pentru cei morți, dragii mei frați?
Dacă cei morți nu înviază,
Atunci, de ce se mai botează?
30De ce-n primejdie apoi –
În orice clipă – suntem noi?
31Sunt în primejdie, mereu,
Și-n fiecare clipă, eu,
De moarte, simt, că sunt vânat.
Atât este de-adevărat
Lucrul acesta, fraților –
Și-l spun, în fața tuturor –
Pe cât este de-adevărat
Căci, pricină de lăudat,
În Domnul nost’, Iisus Hristos,
Îmi sunteți voi, neîndoios.
32Dacă – vorbind în felul lor,
Adică al oamenilor –
Eu, în Efes, când m-am aflat,
Cu fiare-avut-am de luptat;
Care mi-ar fi folosu-acum?
Căci dacă morții, nicidecum,
Nu înviază, pot să zic
Că nu mai are rost, nimic.
Cel mai bun lucru ce-l avem
A-l face, este ca să bem
Și să mâncăm. „Să chefuim,
Căci mâine, orișicum, murim”.
33Dar eu vă zic, dragii mei frați,
Ca nu cumva să vă-nșelați:
„Tovărășii rele”, se spune
Că „strică obiceiuri bune”.
34Veniți-vă, acum, în fire,
Treziți-vă, din amorțire
Și, ne-ncetat, să vă păziți,
Ca să nu mai păcătuiți!
Căci unii, dintre voi – zic eu –
Nu Îl cunosc pe Dumnezeu,
Iar lucrul pe cari vi l-am zis
E, spre rușinea voastră, scris.”
Cum vor învia morții
35„Dar, poate, întâmpla-se-va,
Că o să zică cineva:
„Cum înviază morți-apoi?”,
Sau „Cu ce trup, se-ntorc, la noi?”
36Nebun ce ești! Află acum,
Că nu-nviază, nicidecum,
Ceea ce tu ai semănat,
Decât dacă bobul aflat
Sub brazda gliei învelit,
Mai înainte, a murit.
37Când îți arunci sămânța-n glie,
Nu semeni trupul ce-o să fie,
Ci un grăunte mic numai:
Ori grâu, ori ce sămânță ai.
38În urmă, lucrul cel mai greu,
Are să-l facă Dumnezeu,
Căci El, un trup, are să-i dea,
Așa precum Îi va plăcea.
Deci, îi va da grăuntelui,
Un trup, care va fi al lui.
39Nu orice trup este la fel:
Căci unul este trupul cel
Care e dat oamenilor
Și altu-al dobitoacelor;
Unul e trupul cel pe care
O pasăre, numai, îl are,
Și altul este-al peștilor.
40Vă spun dar, vouă, fraților,
Precum că sunt trupuri cerești,
Dar sunt și trupuri pământești.
41Una e strălucirea care
Doar soarele, pe cer, o are;
Luna, în altfel, strălucește,
Pe boltă-atunci când se ivește;
Și-apoi, al stelelor popor
Va străluci, în felul lor.
Chiar steaua deci, se dovedește –
Față de alta – că lucește
Într-un alt fel – dragi frați ai mei –
Care este numai al ei.
42Așa este dar, fraților,
Și cu-nvierea morților.
Trupul cu care – ați văzut –
Că fiecare ne-am născut,
E semănat în putrezire,
Dar înviază-n nemurire.
43El, în ocară-i, e semănat,
Însă, în slavă-i înviat.
Trupul, purtat de-orice ființă,
E semănat, în neputință,
Însă, atunci – la înviere –
El înviază, în putere.
44E semănat în trup firesc,
Însă, va fi duhovnicesc.
Iată, e bine de știut,
Precum că dacă s-a făcut
Un trup, care este firesc,
Este și-un trup duhovnicesc.
45De-aceea, după cum s-a zis –
Iar, în Scriptură, este scris –
„Omul dintâi, cari s-a numit
Adam, când fost-a întocmit,
Un suflet viu, a fost făcut.”
Un alt Adam a apărut –
Al doilea – care, socotit,
A fost drept duh și întocmit,
Să fie duhul dătător,
Apoi, de viață, tuturor.
46Aș vrea ca să se știe bine,
Precum că, mai întâi, ne vine
Doar ceea ce este firesc,
Și-n urmă, ce-i duhovnicesc.
47Omul dintâi s-a arătat
Că, din pământ, a fost luat.
De-aceea, el – în mod firesc –
Nu e decât om pământesc.
Al doilea om s-a dovedit,
Precum că e, din cer, venit.
48Cei pământești, asemeni sânt,
Cu cel făcut doar din pământ,
Dar cei din cer se dovedesc,
La fel, cu Cel care-i ceresc.
49Iar după cum noi am purtat,
Chipul celui ce-a fost luat
Din lutul de pe-acest pământ,
Plin de încredințare sânt
Că vom purta, apoi, firesc,
Și chipul Celui ce-i ceresc.
50Vă spun un lucru, frații mei:
Carne și sânge, nu sunt cei
Cari vor putea să moștenească
Împărăția cea cerească,
A marelui nost’ Dumnezeu.
De-asemenea, vă mai spun eu,
Cum că nu poate putrezirea,
Să moștenească, nemurirea.
51O taină, iată, îndrăznesc,
Acum, să vă dezvăluiesc:
Nu toți urmează s-adormim,
Însă, schimbați, avem să fim,
52Într-o clipită, fiecare,
Când va fi ultima chemare,
A trâmbiței. Ea va suna,
Și morții se vor aduna,
Căci au să-nvie-n nemurire
Ne mai supuși la putrezire;
Iar noi, ceilalți, dragii mei frați,
Pe loc, avem a fi schimbați.
53Căci trebuie, precum v-am spus,
Ca al nost’ trup – ce e supus,
Până acum, la putrezire –
Să se îmbrace-n nemurire.
54Când acest trup, ce este pus
La putrezire-a fi supus,
Se va-mbrăca-n neputrezire,
Și când, ăst trup – care, din fire,
Fusese slab și trecător –
Va deveni nemuritor,
Să știți, atunci, că se-mplinește
Cuvântul cari, astfel, vorbește:
„Iată că moartea-i biruită –
De biruință-i înghițită.
55Unde îți este boldul, moarte,
Și cine o să ți-l mai poarte?”
56Al morții bold s-a dovedit
A fi păcatul, negreșit;
Iar Legea este cea prin care,
Acest păcat, putere, are.
57Dar mulțumiri fie, mereu,
Aduse, pentru Dumnezeu,
Cari, biruință, ne-ncetat –
Prin Domnul nost’, Iisus – ne-a dat.
58De-aceea, vă îndemn, dragi frați,
Ca, neclintiți și tari, să stați;
În lucrul Domnului, apoi,
Necontenit, sporiți dar, voi,
Pentru că astă osteneală
Nu-i în zadar, fără-ndoială.”
Selectat acum:
1 Corinteni 15: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca