Noian de zile au trecut
Și-apoi, când trei ani s-au făcut,
Cuvântul Domnului s-a dus
Iar, la Ilie, și i-a spus:
„Du-te pân’ la Ahab, căci vreau,
Peste pământ, ploaie, să dau.”
Ilie-n grabă a plecat
Și pe Ahab l-a căutat,
Căci marea era foametea
Ce bântuia Samaria.
Ahab ceru să vină-ndat’,
Obadia, cel așezat
Mai mare, peste casa lui,
Și om al împăratului. –
Obadia, de la-nceput,
Teamă de Domnul a avut.
De-aceea, când a auzit
Că Izabela-a poruncit
Să fie șterși de pe pământ,
Toți cei care proroci Îi sânt
Lui Dumnezeu, a alergat
Și-o sută-n grabă a luat,
Dintre aceia. El i-a dus
Și-apoi, la adăpost, i-a pus
În două peșteri: i-a-mpărțit
În două și-a adăpostit
Câte cincizeci, în fiecare.
Le-a adus apă și mâncare
Și astfel, viața, le-a scăpat. –
Obadia, la împărat,
S-a dus, iar el a glăsuit:
„Ascultă dar, ce m-am gândit:
Haidem, prin țară, să plecăm
Și-n amănunt s-o cercetăm.
Poate, izvoare-o să găsim,
Sau poate, râuri întâlnim,
În care apa n-a secat.
Acolo, sunt încredințat,
Că iarbă vom afla apoi,
Căci doar în felu-acesta, noi
Păstra-vom viața cailor,
Catârilor și-a vitelor.”
Țara, apoi, au împărțit-o
Și fiecare a pornit-o,
Pe drumul lui, în cercetare,
Căutând râuri și izvoare.
Singur mergea Obadia,
Pe al său drum. De-asemenea,
Ahab – tot singur – a plecat
Când țara a cutreierat.
Departe se afla de-acum
Obadia, pe al său drum,
Când înainte i-a ieșit
Ilie, care l-a oprit.
Obadia s-a închinat
În fața lui și-a întrebat:
„Tu ești Ilie, domnul meu?”
Ilie zise: „Da, sunt eu.
Du-te și, lui Ahab, să-i spui:
„A venit omul Domnului!”
Obadia l-a întrebat:
„Am săvârșit eu, vreun păcat?
De ce să merg, la el, eu, oare?
Vrei ca Ahab să mă omoare?
Viu este Domnul Dumnezeu,
Că peste tot, stăpânul meu
Trimis-a oameni să te cate.
Când se spunea, în vreo cetate,
Că nu te afli-n locu-acel,
Să jure-ndată-i punea el –
Pe împăratul locului
Și pe întreg poporul lui –
Precum că ei nu te-au zărit.
Acum, la mine ai venit
Și-mi spui: „Vreau ca Ahab să știe
Precum că a venit Ilie!”
De-l înștiințez pe împărat
Și-n urmă, tu vei fi luat,
De Duhul Domnului și dus
Altundeva, ce va fi spus,
Atuncea, împăratul meu?
Chiar viața mi-o voi pierde eu.
Nu-l știu pe împăratul, oare?
Ahab are să mă omoare!
Din tinerețea mea, mereu,
Eu m-am temut de Dumnezeu.
Nu ți s-a spus? N-ai auzit
Ce lucruri am înfăptuit
Când Izabela poruncea
Ca toți prorocii ce-i avea
Al nostru Domn și Dumnezeu,
Uciși să fie? Atunci eu,
În mare grabă, am luat
O sută de proroci, de-ndat’,
Și-apoi la adăpost i-am dus.
În două peșteri, eu i-am pus –
Câte cincizeci în fiecare –
Și le-am dat apă și mâncare.
Oare cu ce-am păcătuit,
Încât acuma, ai venit
Și-mi spui: „Vreau ca Ahab să știe
Precum că a venit Ilie!”?
Dacă tu nu vei fi găsit,
Mă va ucide, negreșit.”
Ilie zise: „Viu, mereu,
E al oștirii Dumnezeu –
În slujba cărui mă găsesc –
Căci astăzi am să-l întâlnesc,
Pe împărat! Chiar astăzi vreau,
În fața lui Ahab, să stau!”
Atunci, Obadia făcuse
Așa precum i se ceruse.
În fața lui Ahab s-a dus
Și l-a-nștiințat de tot ce-a spus
Ilie, când s-au întâlnit.
Apoi, Ilie a venit
În fața împăratului.
Îndată, la vederea lui,
Ahab a zis: „Tu ești acel
Care aduci, în Israel,
Nenorociri?” Ilie-a spus:
„Nu eu, ci tu chiar ai adus
Nenorociri, peste popor.
Tu te închini, idolilor!
Tu și cei care se găsesc
În casa ta, lui Baal slujesc!
Pe Domnul, când L-ai părăsit,
Poporul l-ai nenorocit!
Strânge întregul Israel,
La muntele chemat Carmel.
Ia și prorocii cei pe care
Idolul vostru – Baal – îi are.
Sunt patru sute și cincizeci
Acei proroci. Când ai să pleci,
Să-i strângi și pe acei pe care
A voastră Astartee-i are.
Căci dacă stai să îi socoți,
Ei, patru sute, sunt, de toți.
La masa Izabelei stau,
Unde, de hrană, parte au.”
Ahab – precum Ilie-a zis –
Grabnic, solie a trimis
Și-a strâns întregul Israel
Apoi, la muntele Carmel.
L-a munte, când s-au adunat
Cu toți, Ilie a-ntrebat:
„Când oare, o să încetați
De-a mai umbla împiedicați?
Luați aminte, la picioare!
Voi nu simțiți, acuma oare,
Că ele vi-s împiedicate,
Căci amândouă vi-s legate?
Dacă e Domnul, „Dumnezeu”,
Pe El, să îl slujiți mereu!
Dar dacă Baal s-a arătat
Drept dumnezeu adevărat,
Atunci întregul Israel
Să îl urmeze doar pe el!”
Apoi, a zis poporului:
„Dintre prorocii Domnului,
Iată, doar eu am mai rămas
Acum, în cel din urmă ceas.
Însă prorocii cei pe care
Idolul vostru – Baal – îi are,
Sunt patru sute și cincizeci.
Doi junci să ni se-aducă deci.
Unul din ei va fi al lor.
Pot să îl ia pe care vor.
S-adune lemne, la un loc,
Dar fără a le pune foc.
Juncul, apoi, să-l pregătească,
Jertfă lui Baal să-l dăruiască.
Pe celălalt junc, eu îl iau,
Ca Domnului, jertfă, să-l dau.
Lemne, apoi, am să adun,
Dar nici eu, foc, n-am să le pun.
Apoi, prorocii cei pe care
Idolul vostru – Baal – îi are,
Să-i cheme numele, căci eu
Chem Numele lui Dumnezeu.
Vom aștepta, și-acela care,
Cu foc, răspunde la chemare,
E Dumnezeu adevărat.”
Poporul a încuviințat,
Spunându-i: „Bine ai vorbit!
Vom face cum ai poruncit!”
Prorocilor lui Bal, apoi,
Le zise: „Să alegeți voi,
Un junc, pe cari să-l pregătiți,
Pentru că mulți voi vă vădiți.
Juncul pe lemne-l așezați
Și pe al vost’ domn să îl chemați.”
Juncul, prorocii l-au luat,
L-au pregătit și au chemat
Al lui Baal nume, începând
De dimineață, până când
Ameaza zilei s-a ivit.
Ei au strigat, necontenit,
„Baale, ascultă-ne pe noi
Și ne trimite foc apoi!”,
Însă, tăcut, ceru-a rămas,
Căci nu s-a auzit vreun glas,
Chiar dacă ei, sărind, strigau
Și-altarul îl înconjurau.
Atunci, Ilie a venit
La ei și i-a batjocorit:
„Strigați mai tare, vă-ndemn eu,
Căci Baal – al vostru dumnezeu –
Poate că are treabă multă
Și de aceea nu v-ascultă.
Poate-i în vreo călătorie,
Sau se gândește. Cine știe?
Poate că doarme, dar să știți
Că, de strigați, o să-l treziți.”
Și tăieturi și-au făcut ei –
Cu săbii – după obicei;
Cu sulițe s-au înțepat –
Sărind mereu – și au lăsat
Ca sângele să-i năpădească
Sperând ca Baal să-i răsplătească.
În acest fel, au aiurat
Până aproape s-a lăsat
Al înserării văl, afară,
La vremea jertfelor de seară,
Dar nici până la acel ceas
Nu se-auzise nici un glas
Și nici un semn nu s-a văzut
Căci cerul tot rămase mut.
Ilie-atuncea a chemat
Poporul și a cuvântat:
„Apropiați-vă de mine,
Căci veți vedea îndată, cine
E Dumnezeu adevărat!”
A dres altarul sfărâmat,
Al Domnului, și a adus
Pietre pe cari în jur le-a pus.
De toate, pietrele acele,
Douăsprezece, fost-au ele,
Căci a voit, una să fie,
De fiecare seminție,
Potrivit fiilor pe care
Iacov i-avea, în ziua-n care,
Domnul a zis, venind la el:
„De azi, numit ești, Israel”.
Cu-acele pietre, de îndat’,
Ilie-apoi a ridicat
Altar, Numelui Domnului.
Un șanț săpat-a-n jurul lui,
În cari sămânța ce-ncăpea,
Două măsuri se dovedea.
Lemne, pe-altar, a așezat,
Iar juncul – în bucăți tăiat –
L-a pus deasupra lemnelor.
Apoi, a zis către popor:
„Vreau, patru vedere, să luați,
Cu apă, și să le vărsați
Asupra jertfei dată-n dar
Și-a lemnelor de pe altar.”
Poporu-ndată a făcut
Așa precum i s-a cerut.
Ilie a mai zis apoi:
„Mai faceți, înc-odată, voi,
Lucrul acest.” Ei au făcut
Așa precum li s-a cerut.
Ilie însă-a zis apoi:
„Haideți și înc-odată voi
Mai faceți acest lucru, iară.”
Ei l-au făcut și-a treia oară.
Peste altar, apa curgea
Și a umplut, de-asemenea,
Și șanțu-n jurul său aflat.
Ilie s-a apropiat
Apoi, de-altaru-acela, iară,
Și-n clipa când jertfa de seară
Trebuia dată, a vorbit:
„O Doamne, Tu cari Te-ai vădit
Adevăratul Dumnezeu
Pe care L-au avut, mereu,
Avram, Isac și Israel,
Lucrează azi, în așa fel,
Ca să cunoască fiecare,
Că Dumnezeul Cel pe care
Îl avusese-acest popor,
Ești Tu Doamne. Deci tuturor,
Le-arată că Tu ești Cel Sfânt,
Iar al Tău slujitor, eu sânt!
Să știe că tot ce-au văzut,
Prin a Ta voie, am făcut!
Ascultă Doamne, ruga mea,
Să poată ăst neam a vedea
Că Tu ai fost și ești, mereu,
Adevăratul Dumnezeu
Și să se-ntoarcă către Tine,
Făcând ceea ce este bine!”
Atunci, cu toții au văzut,
Un foc, din cer, cum a căzut,
Care apoi a mistuit
Juncul, de jertfă pregătit,
Lemnele-n apă înmuiate,
Pământul, pietrele aflate
Lângă altar și-n jurul lui,
Precum și apa șanțului
Care-mprejuru-i s-a aflat.
Poporul s-a înspăimântat –
Când aste lucruri le-a văzut –
Și la pământ, toți au căzut,
Zicând: „Domnul este, mereu,
Adevăratul Dumnezeu!”
„Pe toți prorocii cei pe care
Idolul vostru – Baal – îi are
Să puneți mâna, de îndat’!” –
Ilie-n urmă a strigat
Poporului. „Prindeți-i dar!
Unul să nu scape, măcar!”
Toți au fost prinși, precum a spus,
Și-apoi poporul i-a adus
În fața lui. El i-a luat,
I-a dus și i-a înjunghiat
Lângă un râu, Chison, numit,
Și-astfel prorocii au pierit.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
