2 Corinteni 2
2
1„Am hotărât, în mine-apoi,
Că n-am să mă întorc, la voi,
Acuma, plin de întristare.
2Căci dacă vă-ntristez eu, oare,
Atunci, mă-ntreb și mă socot,
Că de la cine am să pot,
Să mai aștept, ca să îmi vie,
Și mie-apoi, o bucurie,
Doar dacă nu, de la cel care,
Eu i-am adus, vreo întristare?
3De-aceea-n acest fel v-am scris,
Pentru că-n gândul meu, mi-am zis,
Precum că, la venirea mea,
Nu vreau, ca parte, a avea,
Cumva, apoi, de întristare,
Tocmai de la aceia care
Ar trebui ca, bucurie,
Să poată a-mi aduce, mie.
Însă, referitor la voi,
Încredințat sunt eu apoi,
Precum că bucuria mea,
Și-a voastră e, de-asemenea.
4Multă mâhnire, am avut,
În suflet, când am așternut
Aceste rânduri, pentru voi,
Și, strânsă, mi-am simțit apoi,
Inima mea; iar ochii mei,
Scăldați în lacrimi, fost-au ei.
Să nu credeți că urmăresc
Să vă-ntristez, căci eu doresc,
Ca dragostea, nespus de mare,
Ce-o am – față de fiecare –
Să poată fi văzută-apoi,
De fiecare dintre voi.”
Iertarea celui pedepsit
5„Dacă s-a întâmplat, cumva,
Ca să ajungă cineva,
O pricină de întristare,
Acela, pentru fiecare,
A fost o pricină – vezi bine –
Și, nicidecum, doar pentru mine,
Pentru că acel om, apoi,
V-a întristat chiar și pe voi –
Măcar în parte, vreau să zic,
Ca să nu spun mai mult, nimic.
6Destul îi e acuma, iată,
Pedeapsa care a fost dată
Pentru acel om, mai apoi,
De către cei mai mulți din voi.
7Acum, e bine să-l iertați
Și-i bine să îl mângâiați,
Ca nu cumva, mâhnirea-i mare
S-ajungă-apoi să îl doboare.
8De-aceea zic – dragii mei frați –
Că dragoste, să-i arătați.
9Scrisoarea mea, gândesc, că are
Ca să vă pună la-ncercare,
Pentru că vreau să văd de știți,
În toate-ascultători, să fiți.
10Pe cel pe care-l iertați voi,
Am să îl iert și eu apoi.
Într-adevăr, ce-am iertat eu,
Iertat-am pentru voi, mereu,
Spre-a fi iertate, ne-ndoios,
În fața Domnului Hristos,
11Ca nu cumva, Satan, apoi,
Câștig să aibă, de la noi –
Căci știm ceea ce urmărește
Și știm ce planuri, el urzește.
12Când, pentru Evanghelia care
Domnul Iisus Hristos o are,
La Troua-n urmă, am sosit,
Cu toate că am dobândit
O înlesnire – cum v-am zis –
Și-o ușă-n Domnul s-a deschis,
13Nu am avut, în duhul meu,
Un strop de liniște, căci eu,
Pe al meu frate, Tit numit,
Acolo, nu l-am întâlnit.
De-aceea, de la frați, îndat’,
Eu, ziua bună, mi-am luat,
Fără zăbavă, și-am pornit
Spre Macedonia, zorit.”
Slujba apostolului
14„Să-I mulțumim, lui Dumnezeu,
Care ne poartă, tot mereu,
În carul Său – neîndoios –
De biruință, în Hristos,
Și care-n orice loc, prin noi,
Își răspândește, mai apoi,
Mireasma cunoștinței lui
Și a științei Domnului.
15În față – noi – la Dumnezeu,
Într-adevăr, suntem, mereu,
Mireasma care, ne-ndoios,
E răspândită de Hristos,
Printre cei care, pe pământ,
Pe calea mântuirii, sânt
Și, totodat’, printre cei care
Sunt pe-a pierzaniei cărare:
16Pentru aceștia-i o mireasmă –
Sau mai de grabă, o miasmă –
Care le vine, dinspre moarte
Și, către ea, are să-i poarte,
În timp ce, pentru ceilalți, iată,
Este mireasma minunată,
A cerului de dimineață,
Venind din viață, înspre viață.
Și, cine, oare, e de-ajuns,
Pentru-acest lucru nepătruns?
17Noi nu stricăm acel Cuvânt,
Al Dumnezeului Cel Sfânt –
Așa după cum, bine știm,
Că fac mulți alții – ci vorbim
Cuvintele lui Dumnezeu –
Din partea Lui – șezând mereu,
În fața Sa, neîndoios.
Astfel vorbim noi, în Hristos,
Având, de fiecare dată –
În piepturi – inima curată.”
Selectat acum:
2 Corinteni 2: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
2 Corinteni 2
2
1„Am hotărât, în mine-apoi,
Că n-am să mă întorc, la voi,
Acuma, plin de întristare.
2Căci dacă vă-ntristez eu, oare,
Atunci, mă-ntreb și mă socot,
Că de la cine am să pot,
Să mai aștept, ca să îmi vie,
Și mie-apoi, o bucurie,
Doar dacă nu, de la cel care,
Eu i-am adus, vreo întristare?
3De-aceea-n acest fel v-am scris,
Pentru că-n gândul meu, mi-am zis,
Precum că, la venirea mea,
Nu vreau, ca parte, a avea,
Cumva, apoi, de întristare,
Tocmai de la aceia care
Ar trebui ca, bucurie,
Să poată a-mi aduce, mie.
Însă, referitor la voi,
Încredințat sunt eu apoi,
Precum că bucuria mea,
Și-a voastră e, de-asemenea.
4Multă mâhnire, am avut,
În suflet, când am așternut
Aceste rânduri, pentru voi,
Și, strânsă, mi-am simțit apoi,
Inima mea; iar ochii mei,
Scăldați în lacrimi, fost-au ei.
Să nu credeți că urmăresc
Să vă-ntristez, căci eu doresc,
Ca dragostea, nespus de mare,
Ce-o am – față de fiecare –
Să poată fi văzută-apoi,
De fiecare dintre voi.”
Iertarea celui pedepsit
5„Dacă s-a întâmplat, cumva,
Ca să ajungă cineva,
O pricină de întristare,
Acela, pentru fiecare,
A fost o pricină – vezi bine –
Și, nicidecum, doar pentru mine,
Pentru că acel om, apoi,
V-a întristat chiar și pe voi –
Măcar în parte, vreau să zic,
Ca să nu spun mai mult, nimic.
6Destul îi e acuma, iată,
Pedeapsa care a fost dată
Pentru acel om, mai apoi,
De către cei mai mulți din voi.
7Acum, e bine să-l iertați
Și-i bine să îl mângâiați,
Ca nu cumva, mâhnirea-i mare
S-ajungă-apoi să îl doboare.
8De-aceea zic – dragii mei frați –
Că dragoste, să-i arătați.
9Scrisoarea mea, gândesc, că are
Ca să vă pună la-ncercare,
Pentru că vreau să văd de știți,
În toate-ascultători, să fiți.
10Pe cel pe care-l iertați voi,
Am să îl iert și eu apoi.
Într-adevăr, ce-am iertat eu,
Iertat-am pentru voi, mereu,
Spre-a fi iertate, ne-ndoios,
În fața Domnului Hristos,
11Ca nu cumva, Satan, apoi,
Câștig să aibă, de la noi –
Căci știm ceea ce urmărește
Și știm ce planuri, el urzește.
12Când, pentru Evanghelia care
Domnul Iisus Hristos o are,
La Troua-n urmă, am sosit,
Cu toate că am dobândit
O înlesnire – cum v-am zis –
Și-o ușă-n Domnul s-a deschis,
13Nu am avut, în duhul meu,
Un strop de liniște, căci eu,
Pe al meu frate, Tit numit,
Acolo, nu l-am întâlnit.
De-aceea, de la frați, îndat’,
Eu, ziua bună, mi-am luat,
Fără zăbavă, și-am pornit
Spre Macedonia, zorit.”
Slujba apostolului
14„Să-I mulțumim, lui Dumnezeu,
Care ne poartă, tot mereu,
În carul Său – neîndoios –
De biruință, în Hristos,
Și care-n orice loc, prin noi,
Își răspândește, mai apoi,
Mireasma cunoștinței lui
Și a științei Domnului.
15În față – noi – la Dumnezeu,
Într-adevăr, suntem, mereu,
Mireasma care, ne-ndoios,
E răspândită de Hristos,
Printre cei care, pe pământ,
Pe calea mântuirii, sânt
Și, totodat’, printre cei care
Sunt pe-a pierzaniei cărare:
16Pentru aceștia-i o mireasmă –
Sau mai de grabă, o miasmă –
Care le vine, dinspre moarte
Și, către ea, are să-i poarte,
În timp ce, pentru ceilalți, iată,
Este mireasma minunată,
A cerului de dimineață,
Venind din viață, înspre viață.
Și, cine, oare, e de-ajuns,
Pentru-acest lucru nepătruns?
17Noi nu stricăm acel Cuvânt,
Al Dumnezeului Cel Sfânt –
Așa după cum, bine știm,
Că fac mulți alții – ci vorbim
Cuvintele lui Dumnezeu –
Din partea Lui – șezând mereu,
În fața Sa, neîndoios.
Astfel vorbim noi, în Hristos,
Având, de fiecare dată –
În piepturi – inima curată.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca