Iosia-atuncea a venit
Și-n felu-acesta a vorbit:
„Ce e acest mormânt, pe care,
Eu îl zăresc?” La întrebare,
Locuitorii din cetate
Răspuns-au astfel: „Împărate,
Este mormântul omului
Cari e proroc al Domnului.
Omul, din Iuda, a venit
Și vorbe grele a rostit
Pentru altarul din Betel,
Iar tu-mplinești ce a spus el.”
„Luați-l!” – zise el, apoi.
„Vegheați ca nimeni dintre voi,
Să nu-i miște un os măcar!”
Ei au luat oasele dar,
Și-au mers de le-au pus, la un loc,
Cu ale celuilalt proroc
Cari, din Samaria, venise.
Iosia-n urmă nimicise
Templele ce-au fost ridicate
Pe înălțimile aflate
Chiar și-n cetățile pe care
Țara Samariei le are.
Aceste temple, le-au zidit
Cei ce-n Israel au domnit,
Ca idolii să și-i cinstească,
Și-au izbutit ca să stârnească –
Prin ceea ce-au făcut, mereu –
Mâniile lui Dumnezeu.
Iosia a făcut la fel,
Cu ele, ca și la Betel.
Pe ele, el a junghiat
Toți preoții cari s-au aflat
În slujba înălțimilor.
A ars apoi, oasele lor,
Și-abia când totul isprăvise,
Către Ierusalim pornise.
Iosia a ieșit afară
Și-a dat astă poruncă-n țară,
Supușilor: „Vă pregătiți
Ca Paștele să prăznuiți,
În cinstea Domnului. Acum,
Doresc să faceți toți, precum
O cere legământul Lui,
Înscris în cartea Domnului.”
În felu-acesta, negreșit,
Paștele nu s-au prăznuit
Din vremea-n care se aflau
Judecători ce stăpâneau
Peste-al lui Israel popor.
Sărbătorirea Paștelor,
În acest fel s-a prăznuit,
Când Iosia a împlinit
Ani optsprezece, la domnie.
El i-a stârpit, precum se știe,
Pe toți cei cari duhuri chemau
Și viitorul îl ghiceau.
Toți terafimii, i-a zdrobit
Și idolii ce i-a găsit,
Cu urâciunile pe care
Țara lui Iuda-n ea le are.
Și la Ierusalim, la fel
A procedat, în urmă, el.
Acestea toate, le-a făcut
Spre a-mplini ce s-a cerut
În cartea ce a fost găsită
De Hilchia și-apoi citită
În fața împăratului,
Precum și a poporului.
În ea, era legea pe care
Al lui Israel Domn o are.
‘Nainte de-a fi Iosia,
Nu mai fusese nimenea –
În Iuda sau în Israel –
Care să fi făcut la fel.
Doar Iosia, la calea Lui –
Adică la a Domnului –
S-a-ntors din toată inima,
Neabătut spre-a o urma,
Așa cum Moise însemnase
În cartea legii ce-o lăsase.
Nici după el, nu s-a văzut
Altul, la fel să fi făcut.
Dar totuși, Domnul nu Și-a stins
Mânia care L-a cuprins
Față de Iuda, când văzuse
Relele care le făcuse
Manase. El a cuvântat:
„Și Iuda fi-va lepădat,
Încât ajunge-va la fel
Precum ajuns-a Israel.
Ierusalimul, să se știe,
Îl leapăd, în a Mea mânie,
Deși am spus că-n el, mereu,
„Am să-Mi așez, Numele Meu”.”
Dar toate câte-au fost făcute
De Iosia, nu sunt trecute
În cărțile Cronicilor
Ce sunt ale-mpăraților
Cari la domnie au venit
Și peste Iuda au domnit?
Când era-n Iuda Iosia,
Neco peste Egipt domnea
Ca Faraon. El a purtat
Război, la râul Eufrat,
Cu împăratul cel pe care
Asiria în frunte-l are.
Iosia-ngrabă a pornit
Și la Meghido a ieșit
În calea Faraonului.
Când l-a văzut în fața lui,
Neco pe el a tăbărât
Cu oastea și l-a omorât.
Slujbașii săi, când l-au văzut
Că este la pământ căzut,
L-au pus în car și au plecat
Către Ierusalim, de-ndat’.
Acolo-a fost adăugit
La neamul său cel adormit.
În locul împăratului,
La tron, venit-a fiul lui –
Cari, Ioahaz, era chemat –
Și uns a fost, drept împărat.
Când Ioahaz, la tron, venea,
Ani douăzeci și trei avea,
Iar la Ierusalim a stat,
Numai trei luni, ca împărat.
Fusese Hamutal chemată
Măicuța sa, iar al ei tată
E Ieremia, acel care,
Obârșie, în Libna-și are.
El, fapte rele, a făcut,
Cari Domnului nu i-au plăcut,
La fel ca-naintașii lui.
Mai marele Egiptului,
Cel care Neco e chemat,
La dus la Ribla, în Hamat,
Unde apoi l-a-nlănțuit.
O gloabă, el a rânduit
Asupra țării, căci voia,
Talanți de-argint, să i se dea.
Argintul care l-a cerut,
Talanți, o sută, a avut.
La ei s-a mai adăugat
Și un talant, din aur dat.
El așeză-n Ierusalim,
Drept împărat, pe Eliachim –
Căci Eliachim este cel care,
Pe Iosia, părinte-l are.
Un nume nou, apoi, i-a dat,
Căci Ioachim, el l-a chemat.
Pe Ioahaz, l-a înrobit
Și în Egipt el a murit.
Cât Ioiachim fost-a-mpărat,
El, Faraonului, i-a dat
Argintul care se cerea
Și aurul, de-asemenea.
Dar ca să poată să plătească,
A trebuit să stabilească
Un bir, destul de-apăsător,
Pentru întregul său popor.
Când Ioiachim, la tron, venea,
Ani douăzeci și cinci făcea,
Iar la Ierusalim a stat,
Ani unsprezece, ca-mpărat.
Zebuda fost-a a lui mamă.
Pedaia, tatăl ei se cheamă
Și de la Ruma, a venit.
Atâta timp cât a domnit,
El a făcut ce este rău –
La fel ca-naintașul său –
Astfel încât faptele lui
N-au fost pe placul Domnului.