2 Împărați 4:8-37

Odată, merse Elisei Pân’ la Sunem. Printre femei, Fusese una, mai bogată, Cari în Sunem era aflată. Femeia l-a chemat la masă Pe Elisei, în a sa casă. Atât de mult a stăruit, Până când el s-a învoit. De-atunci, de câte ori trecea Pe la Sunem, mânca la ea. Femeia, într-o zi, s-a dus La soțul ei și-astfel i-a spus: „Cel ce venea la noi acasă, Cel ce ședea la noi la masă, E un om sfânt. Știu bine eu, Că el e al lui Dumnezeu. Să-i facem o odaie, mică, Să aibă – când, de la drum pică – Un loc unde să poposească Și unde să se odihnească. Un pat, vom pune noi, în ea. Scaun și masă va avea Și-un sfeșnic ca să lumineze, Dacă la noi o să-nnopteze.” Omul, îndată, a făcut Precum nevasta lui a vrut, Iar când mai merse Elisei Pe la Sunem, a stat la ei. Sus, în odaie, s-a urcat Și-apoi, la sine, l-a chemat Pe-al său slujbaș, cari s-a numit Ghehazi, și i-a poruncit: „Cheam-o pe-această Sunamită.” Femeia a venit, grăbită, Și a șezut în fața lui. El zise slujitorului: „Spune-i așa: „Eu am văzut Ce tulburare ți-ai făcut, Ca să avem un loc și noi. Ce pot a face, pentru voi? Vrei, pentru tine, să vorbesc Cu cei care ne cârmuiesc? Cu împăratul, vrei tu oare, Ca să vorbesc, sau cu cel care E peste oaste așezat?” Femeia a răspuns, de-ndat’: „Află că bine trăiesc eu, Aicea, cu poporul meu.” El a mai zis: „Ce aș putea, Să fac eu, totuși, pentru ea?” Ghehazi spuse: „Domnul meu, Ascultă dar, ce-am aflat eu: Bătrân e al ei soț – cum știu – Iar ea nu are nici un fiu.” Atuncea, Elisei a spus: „Cheam-o îndată!” El s-a dus, Să facă ce i-a poruncit. Femeia, grabnic, a venit La ușa lui și-a așteptat, Iar Elisei a cuvântat: „La anul, când am să mai viu, Tu ai să ții în brațe-un fiu.” Ea a răspuns: „Nu, domnul meu! Tu ești om al lui Dumnezeu! Te rog, să nu mă amăgești, Cu vorbele ce le rostești!” Femeia a rămas, pe dată, La vorba lui, însărcinată. Timpul, în goană, a trecut Și-apoi, un fiu, ea a născut, Așa cum spuse Elisei. Mare-a crescut copilul ei Și într-o zi, el a plecat La tatăl său, la secerat. De-odată, a țipat: „Văleu! Vai capul meu! Vai capul meu!” Al său părinte s-a speriat Și slugile și le-a chemat: „Luați-l iute, iar apoi, Mergeți acasă, înapoi, Și-ncredințați-l mamei lui!” La vorbele stăpânului, Pe fiu, slujbașii l-au luat Și mamei l-au încredințat. Când au plecat oameni-acei, Copilul, pe genunchii ei, Și-a plecat capul, obosit, Iar la amiază, a murit. Femeia-n brațe l-a luat Și-a mers, apoi, de l-a culcat Sus, în odaia omului Care era al Domnului. După aceea, l-a chemat Acasă, pe al ei bărbat, Ca să îi ceară ajutor: „Degrabă, dă-mi un slujitor Și-o măgăriță! Iată, eu, Prorocului lui Dumnezeu, Vreau să-i vorbesc. Să plec, mă lasă, Căci iute voi veni acasă.” Omul a zis: „Pentru ce vrei, Să mergi acum, la Elisei? Nu-i lună nouă, nici Sabat!” „Vreau să vorbesc cu el, de-ndat’”– Zise femeia – „Fii pe pace!” El a răspuns: „Fă cum îți place!” Femeia puse, așadar, Îndată, șaua, pe măgar Și-i zise-argatului: „Acum, Haide ca să plecăm la drum! Ține-o-nainte, tot mereu, Și să te-oprești când îți spun eu!” Pân’ la prorocul Domnului, Pe muntele Carmelului, Femeia-n urmă a pornit-o. Din depărtare, a zărit-o Prorocul și a cuvântat, Către Ghehazi, imediat: „Iată că Sunamita vine, Cu slujitorul ei, la mine! Aleargă înaintea ei Și spune-i dar, ăstei femei: „Ești bine? Dar al tău bărbat? Dar fiul tău?” El a plecat În mare grabă și-a făcut Așa precum i s-a cerut. Femeia a răspuns, îndată: „Sunt bine eu și casa toată.” În urmă, s-a apropiat De Elisei și-a-mbrățișat Picioarele prorocului. Atunci Ghehazi, sluga lui, S-o-ndepărteze a voit, Dar Elisei l-a dojenit: „Las-o, căci este necăjită. De-aceea e, la noi, venită, Iar Dumnezeu nu mi-a făcut Lucrul acest de cunoscut.” Femeia zise: „Domnul meu, Cerut-am oare, un fiu, eu? N-am zis – dacă îți amintești – Că nu vreau să mă amăgești?” Atuncea Elisei, grăbit, Către Ghehazi a vorbit: „Încingeți mijlocul acum, Și pregătește-te de drum. Să iei toiagul meu, când pleci. Pe drum, pe unde ai să treci, De te-ntâlnești cu cineva, De sănătate, nu cumva Să îl întrebi. Apoi la fel, Dacă te-ntreabă omu-acel – De sănătate – grijă ai, Nici un răspuns să nu îi dai. Te duci la casa cea pe care Astă femeie-n sat o are. Intri la fiul ei și pui, Toiagul meu, pe fața lui. Femeia zise: „Iată, eu Îți spun, pe viul Dumnezeu Și pe-al tău suflet, că voi sta Cu tine și voi aștepta.” Ghehazi-a mers și a făcut Așa precum i s-a cerut. Astfel, ‘nainte el s-a dus Și-apoi, copilului i-a pus, Toiagul, pe obraz, de-ndat’; Însă nimic nu s-a-ntâmplat, Căci nici un semn nu da de știre Că își revine în simțire. S-a-ntors apoi, la Elisei Și-a zis: „Iată că fiul ei Nu s-a trezit.” Când a intrat Prorocu-n casă, l-a aflat Pe-acel copil, în pat, întins, De-al morții braț fiind atins. După ce-n casă a intrat, În urmă-i, ușa a-ncuiat, Ca să se roage Domnului, La căpătâiul mortului. Peste copil, apoi s-a-ntins Și-n mâini, palmele i-a cuprins, Iar buzele și le-a lipit De gura celui adormit. Trupul s-a încălzit, de-ndat’. Atunci, prorocul l-a lăsat Și prin odaie s-a-nvârtit. În urmă, el a revenit La trupul ce zăcea în pat Și peste el s-a așezat. Copilu-atunci, prins de fiori, A strănutat de șapte ori. Pe urmă, ochii a deschis. Atuncea, Elisei a zis Către Ghehazi, care sta Afară și îl aștepta: „Cheamă-o pe Sunamită-ndată!” Ea a venit la el, speriată, Iar Elisei i-a spus apoi: „Poți să-ți iei fiul înapoi.” Femeia i s-a închinat, Pe al ei fiu ea l-a luat, Iar după ce se-nchină iară, Ieșit-a cu copilu-afară.