Odată, merse Elisei
Pân’ la Sunem. Printre femei,
Fusese una, mai bogată,
Cari în Sunem era aflată.
Femeia l-a chemat la masă
Pe Elisei, în a sa casă.
Atât de mult a stăruit,
Până când el s-a învoit.
De-atunci, de câte ori trecea
Pe la Sunem, mânca la ea.
Femeia, într-o zi, s-a dus
La soțul ei și-astfel i-a spus:
„Cel ce venea la noi acasă,
Cel ce ședea la noi la masă,
E un om sfânt. Știu bine eu,
Că el e al lui Dumnezeu.
Să-i facem o odaie, mică,
Să aibă – când, de la drum pică –
Un loc unde să poposească
Și unde să se odihnească.
Un pat, vom pune noi, în ea.
Scaun și masă va avea
Și-un sfeșnic ca să lumineze,
Dacă la noi o să-nnopteze.”
Omul, îndată, a făcut
Precum nevasta lui a vrut,
Iar când mai merse Elisei
Pe la Sunem, a stat la ei.
Sus, în odaie, s-a urcat
Și-apoi, la sine, l-a chemat
Pe-al său slujbaș, cari s-a numit
Ghehazi, și i-a poruncit:
„Cheam-o pe-această Sunamită.”
Femeia a venit, grăbită,
Și a șezut în fața lui.
El zise slujitorului:
„Spune-i așa: „Eu am văzut
Ce tulburare ți-ai făcut,
Ca să avem un loc și noi.
Ce pot a face, pentru voi?
Vrei, pentru tine, să vorbesc
Cu cei care ne cârmuiesc?
Cu împăratul, vrei tu oare,
Ca să vorbesc, sau cu cel care
E peste oaste așezat?”
Femeia a răspuns, de-ndat’:
„Află că bine trăiesc eu,
Aicea, cu poporul meu.”
El a mai zis: „Ce aș putea,
Să fac eu, totuși, pentru ea?”
Ghehazi spuse: „Domnul meu,
Ascultă dar, ce-am aflat eu:
Bătrân e al ei soț – cum știu –
Iar ea nu are nici un fiu.”
Atuncea, Elisei a spus:
„Cheam-o îndată!” El s-a dus,
Să facă ce i-a poruncit.
Femeia, grabnic, a venit
La ușa lui și-a așteptat,
Iar Elisei a cuvântat:
„La anul, când am să mai viu,
Tu ai să ții în brațe-un fiu.”
Ea a răspuns: „Nu, domnul meu!
Tu ești om al lui Dumnezeu!
Te rog, să nu mă amăgești,
Cu vorbele ce le rostești!”
Femeia a rămas, pe dată,
La vorba lui, însărcinată.
Timpul, în goană, a trecut
Și-apoi, un fiu, ea a născut,
Așa cum spuse Elisei.
Mare-a crescut copilul ei
Și într-o zi, el a plecat
La tatăl său, la secerat.
De-odată, a țipat: „Văleu!
Vai capul meu! Vai capul meu!”
Al său părinte s-a speriat
Și slugile și le-a chemat:
„Luați-l iute, iar apoi,
Mergeți acasă, înapoi,
Și-ncredințați-l mamei lui!”
La vorbele stăpânului,
Pe fiu, slujbașii l-au luat
Și mamei l-au încredințat.
Când au plecat oameni-acei,
Copilul, pe genunchii ei,
Și-a plecat capul, obosit,
Iar la amiază, a murit.
Femeia-n brațe l-a luat
Și-a mers, apoi, de l-a culcat
Sus, în odaia omului
Care era al Domnului.
După aceea, l-a chemat
Acasă, pe al ei bărbat,
Ca să îi ceară ajutor:
„Degrabă, dă-mi un slujitor
Și-o măgăriță! Iată, eu,
Prorocului lui Dumnezeu,
Vreau să-i vorbesc. Să plec, mă lasă,
Căci iute voi veni acasă.”
Omul a zis: „Pentru ce vrei,
Să mergi acum, la Elisei?
Nu-i lună nouă, nici Sabat!”
„Vreau să vorbesc cu el, de-ndat’”–
Zise femeia – „Fii pe pace!”
El a răspuns: „Fă cum îți place!”
Femeia puse, așadar,
Îndată, șaua, pe măgar
Și-i zise-argatului: „Acum,
Haide ca să plecăm la drum!
Ține-o-nainte, tot mereu,
Și să te-oprești când îți spun eu!”
Pân’ la prorocul Domnului,
Pe muntele Carmelului,
Femeia-n urmă a pornit-o.
Din depărtare, a zărit-o
Prorocul și a cuvântat,
Către Ghehazi, imediat:
„Iată că Sunamita vine,
Cu slujitorul ei, la mine!
Aleargă înaintea ei
Și spune-i dar, ăstei femei:
„Ești bine? Dar al tău bărbat?
Dar fiul tău?” El a plecat
În mare grabă și-a făcut
Așa precum i s-a cerut.
Femeia a răspuns, îndată:
„Sunt bine eu și casa toată.”
În urmă, s-a apropiat
De Elisei și-a-mbrățișat
Picioarele prorocului.
Atunci Ghehazi, sluga lui,
S-o-ndepărteze a voit,
Dar Elisei l-a dojenit:
„Las-o, căci este necăjită.
De-aceea e, la noi, venită,
Iar Dumnezeu nu mi-a făcut
Lucrul acest de cunoscut.”
Femeia zise: „Domnul meu,
Cerut-am oare, un fiu, eu?
N-am zis – dacă îți amintești –
Că nu vreau să mă amăgești?”
Atuncea Elisei, grăbit,
Către Ghehazi a vorbit:
„Încingeți mijlocul acum,
Și pregătește-te de drum.
Să iei toiagul meu, când pleci.
Pe drum, pe unde ai să treci,
De te-ntâlnești cu cineva,
De sănătate, nu cumva
Să îl întrebi. Apoi la fel,
Dacă te-ntreabă omu-acel –
De sănătate – grijă ai,
Nici un răspuns să nu îi dai.
Te duci la casa cea pe care
Astă femeie-n sat o are.
Intri la fiul ei și pui,
Toiagul meu, pe fața lui.
Femeia zise: „Iată, eu
Îți spun, pe viul Dumnezeu
Și pe-al tău suflet, că voi sta
Cu tine și voi aștepta.”
Ghehazi-a mers și a făcut
Așa precum i s-a cerut.
Astfel, ‘nainte el s-a dus
Și-apoi, copilului i-a pus,
Toiagul, pe obraz, de-ndat’;
Însă nimic nu s-a-ntâmplat,
Căci nici un semn nu da de știre
Că își revine în simțire.
S-a-ntors apoi, la Elisei
Și-a zis: „Iată că fiul ei
Nu s-a trezit.” Când a intrat
Prorocu-n casă, l-a aflat
Pe-acel copil, în pat, întins,
De-al morții braț fiind atins.
După ce-n casă a intrat,
În urmă-i, ușa a-ncuiat,
Ca să se roage Domnului,
La căpătâiul mortului.
Peste copil, apoi s-a-ntins
Și-n mâini, palmele i-a cuprins,
Iar buzele și le-a lipit
De gura celui adormit.
Trupul s-a încălzit, de-ndat’.
Atunci, prorocul l-a lăsat
Și prin odaie s-a-nvârtit.
În urmă, el a revenit
La trupul ce zăcea în pat
Și peste el s-a așezat.
Copilu-atunci, prins de fiori,
A strănutat de șapte ori.
Pe urmă, ochii a deschis.
Atuncea, Elisei a zis
Către Ghehazi, care sta
Afară și îl aștepta:
„Cheamă-o pe Sunamită-ndată!”
Ea a venit la el, speriată,
Iar Elisei i-a spus apoi:
„Poți să-ți iei fiul înapoi.”
Femeia i s-a închinat,
Pe al ei fiu ea l-a luat,
Iar după ce se-nchină iară,
Ieșit-a cu copilu-afară.