2 Samuel 17
17
Sfatul lui Ahitofel zădărnicit de Hușai
1La Absalom, Ahitofel
S-a dus și-a glăsuit astfel:
„Dintre ai lui Israel fii,
Trebuie, doisprezece mii,
Ca să aleg. Cu ei, voiesc –
Pe David – să îl urmăresc.
În astă noapte – chiar acum –
Va trebui să plec, la drum.
2Îngăduiește-mi împărate,
Să plec, căci vreau, pe ne-așteptate,
Să îl lovesc. El – negreșit –
Acuma este obosit,
Iar brațele îi sunt trudite.
Am să-l ajung pe nesimțite,
Iar cei ce sunt cu el aflați,
Atuncea vor fugi, speriați.
Astfel, eu cred că reușesc,
Pe împărat doar, să-l lovesc.
3Pe cei ce sunt cu el, apoi,
Îi voi aduce înapoi.
Nimic, când nu îi va mai ține,
Te vor sluji cu toți pe tine;
Căci moartea omului pe care
Îl urmărești cu-nverșunare,
Să se întoarcă, îi va face,
Și va avea poporul pace.”
4Aste cuvinte i-au plăcut
Lui Absalom, și a văzut
Că vârstnicii din Israel
Gândiseră-n același fel.
5Dar Absalom a cuvântat:
„Hușai – Architul – imediat
Să vină-ncoace, căci țin mult,
Părerea lui, să o ascult!”
6Hușai, îndată, a venit,
Iar Absalom i-a povestit
Ceea ce-a zis Ahitofel.
„Să fac precum mă-ndeamnă el?”–
L-a întrebat, când a sfârșit.
7Hușai a spus: „Nu-i potrivit
Sfatul pe care ți l-a dat.
8Tu îl cunoști, pe împărat
Și-asemenea, pe-al său popor.
Le știi dar, vitejia lor.
Mai știi că sunt înfuriați,
Încât pot fi asemănați
Cu o ursoaică – precum știți –
Ai cărei pui au fost răpiți.
Cât despre-al tău părinte-apoi,
Știi că e omul de război
Și n-o să stea-ntre slujitori,
Ca să aștepte-ai zilei zori.
9Cred că-n vreo groapă, s-a pitit,
Sau poate, într-un loc ferit,
Iar dacă, de la început,
Oameni de-ai noști’ vor fi căzut
Loviți de săbiile lor,
O să se spună în popor:
„Iată că oamenii avuți,
De Absalom, au fost bătuți!”
10Atunci, cel mai viteaz – cel care
Chiar inimă de leu, de are –
Înspăimântat are să fie,
Pentru că Israelul știe
Cât de viteaz e tatăl tău
Și cei care-s în jurul său.
11De-aceea-ți spun să faci altfel:
Strânge întregul Israel –
De la Beer-Șeba începând,
La Dan în urmă ajungând –
Și-abia când vei sfârși, apoi,
Du-te tu însuți, la război.
Oamenii tăi, în largul zării,
Vor fi precum nisipul mării.
12Apoi – pe David – de-l aflăm,
Asupra lui o să picăm –
Cu toți cei care cu noi sânt –
Cum cade roua, pe pământ.
David și cei ce sunt cu el
Nu vor putea scăpa, astfel.
13De va fugi în vreo cetate,
Întreg poporul o să-l cate.
Cu funii, au să înfășoare
Cetatea și-au să o doboare,
Căci furia poporului,
În apele pârâului,
O va zvârli, din fața ta.
Piatră pe piatră nu va sta
Și vei vedea precum că n-are
David – atunci – nici o scăpare.”
14Când a sfârșit sfătuitorul,
Și Absalom – și tot poporul –
Au zis: „Mai bine a vorbit
Hușai – cel care e Archit –
Decât vorbise-Ahitofel.
Mai bun e sfatul dat de el.”
Ei, niciodată, n-au știut
Că Domnu-i Cel ce i-a făcut
Să hotărască-n așa fel,
Iar sfatul lui Ahitofel
Să poată fi nesocotit.
Domnul, cu cale, a găsit
Ca pe-Absalom – și-a lui oștire –
Să-i ducă spre nenorocire.
Moartea lui Ahitofel
15Abiatar și cu Țadoc
Nu se aflau, în acel loc.
Hușai, apoi – grabnic – s-a dus
La preoți și, așa, le-a spus:
„Ahitofel l-a sfătuit,
Pe Absalom, dar am venit,
Îndată, eu și am schimbat
Sfatul pe care i l-a dat.
16Lui David, voi să-i dați de știre
Despre această uneltire.
Să-i spuneți dar: „Ia seama bine:
Nu sta-n câmpii, când noaptea vine,
Ci spre pustie s-o apuci.
Cât mai departe să te duci,
Să nu puteți a fi loviți
Cu toți-apoi, și să pieriți.”
17Așa precum fusese-n plan,
Și Ahimaț și Ionatan,
Lângă fântâna Roguel
Ședeau ascunși. În locu-acel,
O slujnică, la ei, venea
Și vești – mereu – le aducea,
Iar ei – în urmă – alergau
La David și îl înștiințau
De toate câte le-au aflat.
Ei – în cetate – n-au intrat,
Căci se temeau ca, nu cumva,
Să îi zărească cineva.
18Dar într-o zi, i-a observat
Un tânăr, care-a alergat
La Absalom, spunând apoi,
Că îi văzuse pe cei doi.
Bărbații, însă, au fugit,
La Bahurim și s-au pitit
Într-o fântână-adânc săpată,
În curtea unui om, aflată.
19Femeia omului s-a dus
Și o învelitoare-a pus,
Peste fântână, de îndat’,
Și uruială-a-mprăștiat
Asupra ei, căci s-a gândit
Că n-o să dea de bănuit.
20Când Absalom, slugi, a trimis
La casa omului și-au zis
„Unde se află-ascunși cei doi?”,
Femeia le-a răspuns apoi:
„Și Ahimaț și Ionatan –
Așa precum aveau în plan –
Peste pârâu eu i-am văzut,
Că-n mare grabă au trecut.”
Slugile-atunci i-au căutat
Și pentru că nu i-au aflat,
Au zis apoi: „Nu îi găsim.
Să mergem la Ierusalim.”
21După plecarea lor, cei doi
Ieșiră din fântână-apoi
Și-n grabă mare au plecat
La David, de l-au înștiințat:
„Acuma chiar, sculați-vă
Și peste râu grăbiți-vă
Să treceți, căci Ahitofel
A plănuit în așa fel,
Încât o cursă să vă-ntindă,
Sperând că poate să vă prindă!”
22David, atuncea, a făcut
Așa precum i s-a cerut,
Trecând Iordanul, de îndată –
Urmat fiind de a lui ceată –
Încât când zorii s-au ivit,
Erau cu toți, la loc ferit.
23Ahitofel – când a aflat
Că sfatul nu i-a fost urmat –
Pe-al său măgar, șeaua a pus
Și spre cetatea lui s-a dus.
În rânduială și-a lăsat
Casa și-apoi s-a spânzurat.
Cei care l-au găsit, l-au dus
Și-ntr-un mormânt, apoi, l-au pus.
Locul în cari l-au îngropat
Era, de tatăl său lăsat.
David la Mahanaim
24David și-ai lui, grăbiți, porniră
Și la Mahanaim sosiră,
În timp ce Absalom trecea –
Cu ceata ce îl însoțea –
De apele Iordanului.
25În fruntea oamenilor lui,
Pe-Amasa, Absalom l-a pus.
El – pe Amasa – l-a adus
În locul lui Ioab, cel care
Peste oșteni era mai mare.
Al său părinte s-a numit
Itra, fiind Israelit.
Itra, la Abigal, se duse.
Ea este fiica ce-o avuse
Nahaș, și soră-i este ea,
Țeruei care îl avea,
Fiu, pe Ioab. Cu oastea lui,
26În țara Galaadului,
Se duse Absalom, apoi,
Gata fiind, pentru război.
27Când la Mahanaim sosise
David, în fața lui venise
Feciorul lui Nahaș. De fel,
Din Raba lui Amon, e el.
A mai venit Machir, cel care
Pe Amiel, părinte-l are
Și-n Lodebar a locuit.
Și Barzilai a mai venit –
Din Roghelim el se trăgea
Și Galaadit se dovedea.
28Ei, multe lucruri, au adus
Și-n față la-mpărat, le-au pus.
Paturi, lighene au fost date
Și vase din pământ lucrate.
Grâu, orz, făină, grâu prăjit,
Linte și bob au dăruit
Atuncea, pentru împărat.
Și multe uscături au dat.
29Miere și unt i-au dat apoi,
Brânză de vaci și multe oi.
Toate – la David – ei le-au dus
Și-n urmă, în ăst fel, au spus:
„Poporul care te-a-nsoțit,
De foame, mult a suferit,
De sete și de oboseală,
Stând în pustiu, fără-ndoială.”
Selectat acum:
2 Samuel 17: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca