Pe-atuncea, în Cezaria,
Trăia un om, cari se numea
Corneliu. El era sutași,
Fiind din ceata de ostași
„Italiana”. Tot mereu,
Temutu-s-a de Dumnezeu;
La fel, și cei din casa lui.
A împărțit, norodului,
Multe pomeni și, ne-ncetat,
Lui Dumnezeu, el s-a rugat.
Cam pe la ceasu-al nouălea,
Pe când Corneliu se găsea
În rugăciune adâncit,
În viziune, lămurit,
Văzu îngerul Domnului
Intrând în odăița lui.
„Corneliu!” – îngerul îi zise.
Acesta, țintă, îl privise:
„Ce este Doamne?” – i-a răspuns.
„Rugile tale au ajuns,
La Domnul, și-au fost ascultate.
De milosteniile-ți toate,
Acuma, El Și-a amintit,
Căci înainte-I s-au suit.
Iată ce-ai de făcut acum:
Gătește-ți oamenii de drum,
Și-apoi, spre Iope, să pornească.
Acolo, ei au să-l găsească
Pe Simon, Petru poreclit.
Omul acela-i găzduit
La Simon tăbăcarul, care
Își are casa lângă mare.
El îți va spune, negreșit,
Ce trebuie înfăptuit.”
Când îngerul a dispărut,
Corneliu-ndată a făcut
Precum îi spuse. A chemat
Doi slujitori și un soldat,
Care erau în casa lui.
Le spuse cum al Domnului
Înger, în casă, i-a venit
Și cum, apoi, i-a deslușit
Ce are-a face. Imediat,
La Iope, slugile-au plecat.
În ziua ce-a urmat, în zori,
Pe când ceata de slujitori,
De Iope, se apropia,
Cam pe la ceasu-al șaselea,
Petru, pe casă, s-a suit,
Ca să se roage, liniștit.
Apoi, l-a prins o foame mare.
Pe când făcea el de mâncare,
Într-o răpire, a căzut.
S-a deschis cerul și-a văzut
Un vas, precum o față mare –
De așternut pe masă – care
Își avea colțurile toate,
Strânse-mpreună și legate.
În jos, ușor, el s-a lăsat
Și, pe pământ, s-a așezat.
Multe făpturi, în vas, erau:
Și dobitoace se aflau –
Din cele cu patru picioare –
Păsări, precum și târâtoare.
O voce, gravă și adâncă,
Îi zise: „Taie și mănâncă!”
Dar, Petru a răspuns, îndată:
„Nu Doamne, căci eu, niciodată –
De când mă știu – nu am mâncat
Ceva spurcat și necurat.”
Vocea, din nou, s-a auzit:
„Ceea ce Domnu-a curățit,
Să nu mai numești tu, spurcat!”
Lucrul acest s-a repetat,
Exact de trei ori, după care,
La cer, vasul acela mare
A fost luat. Pe când ședea
Petru, gândit, căci nu știa
Ce-nseamnă ceea ce-a văzut,
În poartă-i, tocmai au bătut
Cei trei, pe care i-a trimis
Corneliu-n Iope, când le-a zis
Ca să se ducă, imediat,
La Petru. Ei au întrebat,
Dacă acel cari se numește
Simon, zis Petru, găzduiește
Acolo. Petru mai ședea
Și, la vedenii, se gândea,
Când Duhul Sfânt l-a înștiințat:
„Ești, de trei oameni, căutat.
Acum, degrabă, scoală-te
Și-apoi, cu ei, pogoară-te
Îndată, fără șovăire,
Fiindcă Eu le-am dat de știre,
Să vină a te căuta.
Pleacă dar, iute, nu mai sta!”
Petru, atuncea, s-a grăbit,
În curtea casei, de-a ieșit
Și, spre cei trei, s-a îndreptat:
„Eu sunt. De ce m-ați căutat?”
„Pe noi, la tine, ne-a trimis
Corneliu” – slugile au zis.
„Omul acesta e sutași,
Peste o ceată de ostași.
De Dumnezeu, e temător,
Și-ntreg neamul Iudeilor,
Numai de bine, l-a vorbit.
La el, un înger a venit,
Trimes din partea Domnului,
Și-i spuse ca, în casa lui,
Pe tine-n grabă să te cheme.
Deci hai cu noi și nu te teme,
Pentru că invitat tu ești,
În casa lui, ca să-i vorbești.”
Petru, în casă, i-a poftit,
Și-n acea zi, i-a găzduit,
La el. În zori, s-au deșteptat
Și-apoi, la drum, ei au plecat.
Și câțiva frați au mai venit,
Din Iope, de i-au însoțit
Către-a Cezariei cetate.
Cu rudele apropiate
Și cu ai săi prieteni, sta
Corneliu, și îi aștepta.
Să intre, Petru a voit,
Însă Corneliu i-a ieșit
‘Nainte și s-a aruncat,
Îndată, jos și s-a-nchinat,
În fața lui, pân’ la pământ.
„Omule, scoală, căci nu sânt
Decât un om și eu!” – i-a spus
Petru, și-l ajută ca, sus,
Să se ridice; iar apoi,
Vorbind, intrară amândoi,
În casă, unde mulți ședeau,
Nerăbdători, și-i așteptau.
Privindu-i, Petru a vorbit:
„Prin Lege, nu-i îngăduit
Să se-nsoțească un Iudeu,
Cu un alt neam. Dar, Dumnezeu
Mi-a arătat, ca nu cumva,
Să mai numesc, pe cineva,
Că e spurcat, sau necurat.
De-aceea, când voi m-ați chemat,
Fără cârtire, am venit.
Să-mi spuneți dar, ce ați voit,
Când, după mine, ați trimis?”
„Cam patru zile sunt” – a zis
Corneliu – „de când mă aflam,
În casa mea, și mă rugam.
Să fi fost ceasu-al nouălea,
Când am avut vedenia.
Un om, atuncea, am văzut,
În fața mea, că a șezut.
Avea o haină lucitoare,
Ce-l învelea pân’ la picioare.
Omul acela mi-a vorbit:
„Corneliu! Domnu-a auzit,
Rugile tale. A văzut,
Ce milostenii, ai făcut.
De ele, El Și-a amintit,
Căci, înainte-I, s-au suit.
Iată ce-ai de făcut acum:
Gătește-ți oamenii, de drum,
Și-apoi, spre Iope, să pornească.
Acolo, ei au să-l găsească,
Pe Simon, Petru poreclit.
Omul acela-i găzduit,
La Simon tăbăcarul, care
Își are casa, lângă mare.
El va veni să îți vorbească.”
După vedenia cerească,
Grabnic, trimis-am după tine,
Iar tu făcut-ai foarte bine,
Că ai venit. Noi așteptăm,
Nerăbdători, să te-ascultăm.
Ce ai, din partea Domnului,
Te rog, acuma, să ne spui.
Deci, Domnul ce ți-a poruncit?”
Petru, privirea, și-a rotit
Peste cei care s-au aflat,
Acolo strânși, și-a cuvântat:
„Într-adevăr, văd bine eu,
Acuma dar, că Dumnezeu
Nu e, nicicând, părtinitor.
Din orice neam e – sau popor –
Cel care e neprihănit,
De Dumnezeu, este primit.
Cuvântul Său, L-a trimis El,
Copiilor lui Israel
Și, Evanghelia, le-a vestit
Chiar prin Hristos, Cel dovedit
Că este Domnul tuturor.
Acuma, orice-ascultător
De-aicea, cred c-a auzit
Cuvintele ce-au împânzit
Ținuturile din Iudeea
Și cele de prin Galileea,
După ce-a propovăduit
Ioan, botezul. Negreșit,
Că voi, cu toții, ați aflat,
Că Duh Sfânt, Domnul a turnat,
Pe-Acel Nazarinean, Iisus,
Care – din loc, în loc – S-a dus,
Plin de puterea Lui, făcând
Bine la toți și vindecând
Pe cei bolnavi. Cei îndrăciți
Erau, de duhuri, curățiți.
Iisus era-nsoțit, mereu,
În lucrul Său, de Dumnezeu.
Noi suntem martori: am văzut
Tot ceea ce El a făcut,
Printre Iudei. De-asemeni, știm
Ce-a fost și la Ierusalim.
Iudeii, însă, L-au luat,
Pe-al crucii lemn, L-au atârnat
Și L-au ucis, în acest fel.
Trei zile, mort, a zăcut El,
Dar Dumnezeu L-a înviat;
Iar El, la mulți, S-a arătat,
Dar nu întreg norodului,
Ci nouă, martorilor Lui,
Care-am băut și am mâncat
Cu El, după ce a-nviat.
Pe noi, ‘nainte, Dumnezeu,
Martori, ne-alese-a-I fi mereu.
Iisus, să propovăduim,
Ne-a spus, și să mărturisim,
Neîncetat, noroadelor,
Că pus a fost judecător,
De Domnul, peste-ai lumii sorți:
Și peste vii, și peste morți.
De El, prorocii ne vorbesc,
Iar cei cari cred în El, găsesc,
Prin al Său Nume, îndurare
Și, astfel, dobândesc iertare,
Pentru păcatul săvârșit.”
Tocmai când Petru a rostit
Aceste vorbe, Duhul Sfânt,
Din cer, venit-a pe pământ
Și, peste toți ce-au ascultat
Cuvântul, El S-a revărsat.
Toți credincioși-acolo-aflați –
Cari, împrejur, erau tăiați,
Și cari, cu Petru-au fost veniți –
Rămaseră adânc uimiți,
Văzând că darul minunat,
Al Domnului, a fost turnat
Și peste Neamuri. Auzeau,
Cum toți, acum, în limbi, vorbeau
Și preamăreau, pe Dumnezeu.
Petru a zis: „Vă-ntreb dar, eu:
Se poate opri apa, oare,
Ca oamenii aceștia, care
Primit-au Duh Sfânt ca și noi,
Să nu se și boteze-apoi?”
Astfel, a poruncit la frați,
Ca toți să fie botezați,
În Sfântul Nume-al lui Iisus.
Ei au făcut precum le-a spus
Petru, și-n urmă-au stăruit
Să mai rămână, negreșit,
Câteva zile, și apoi
Abia, să plece, înapoi.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
