Daniel 4
4
Copacul cel mare
1„Iată, eu – Nebucadențar –
Am hotărât ca să scriu iar,
La toți cei care au să fie
Pe-ntinsa mea împărăție,
Indiferent de limba lor,
De al lor neam sau de popor:
Din parte-mi, celor ce ascultă
A mea scrisoare, pace multă!
2Acum, cu cale am găsit
Că este timpul potrivit
Ca să vă fac de cunoscut
Minunile ce le-a făcut,
În fața mea, Cel cari, mereu,
E Prea Înaltul Dumnezeu.
3Mari sunt minunile văzute
Și semnele de El făcute!
Apoi, a Lui împărăție
Are să țină pe vecie,
Iar stăpânirea-I se vădește,
Din neam în neam, că dăinuiește!
4Eu – Nebucadențar – trăiam
În liniște și mă aflam
La casa mea, în patul meu
Și fericit mă aflam eu.
5Un vis, atuncea, am visat
Și tare m-am înspăimântat.
De gânduri fost-am urmărit
Și de vedenii hăituit
Îmi era duhul. Ce-am văzut –
În vis – de groază m-a umplut.
6Apoi în zori, cum m-am trezit,
Să mi se-aducă-am poruncit,
Toți înțelepții cei pe care
Ținutul Babilon îi are,
Ca visul să mi-l tălmăcească.
7Au început ca să sosească,
Îndată, marii vrăjitori,
Mai mulți Haldei și ghicitori,
Precum și cei ce se vădesc
Că-n stelele din cer citesc.
Visul, atunci, le-am povestit,
Dar ei nu mi l-au tâlcuit.
8Apoi, un om s-a-nfățișat
Cari, Daniel, era chemat –
Sau Beltșațar, cum i-am zis eu,
După cel ce-mi e dumnezeu.
Eu am văzut că omu-acel
Un duh anume-avea în el.
Erau un duh, precum vădeau
Doar dumnezeii sfinți că au.
I-am povestit ce am visat
Și-apoi astfel am cuvântat:
9„Voiesc a-ți spune ceva iar,
Anume, ție, Beltșațar,
Căci tu ești căpetenia care
Ceata de vrăjitori o are.
În tine – precum am văzut –
Este un duh ce e știut
Că-l stăpânesc numai acei
Cari se vădesc sfinți dumnezei.
Nu-i nici o taină ce-ar putea
Fi, pentru tine, mult prea grea.
Iată dar, ce am eu de zis:
Vedeniile-avute-n vis,
Să mi le tâlcuiești de-ndat’.
10În patul meu, când m-am aflat,
Un copac mare am văzut,
În mijloc de pământ crescut.
Acel copac ce l-am zărit,
Foarte înalt s-a dovedit.
11El a crescut, fără-ncetare,
Și s-a făcut puternic, mare.
Atât de mult s-a tot întins,
Până când cerul l-a atins.
Văzut fusese vârful lui,
Din capătul pământului.
12Frunza-i era foarte frumoasă,
Iar în coroana-i rămuroasă,
Era un rod îmbelșugat.
Hrană, în el, toți au aflat.
Fiarele câmpului veneau
Și-n umbra lui se-adăposteau,
Iar păsările cerului
Își făceau cuib în frunza lui.
Orice făptură vie – iată –
Găsea în el, hrană bogată.
13În patul meu, când am șezut,
Eu în vedenie-am văzut
Că un străjer sfânt a venit,
Din ceruri, și-astfel a vorbit:
14„Tăiați copacul cel frumos!
Roada, i-o risipiți, pe jos!
Frunzișul lui să-l scuturați
Și ramurile să-i tăiați,
Iar păsările cerului
Și fiarele pământului
Care în preajmă-i s-au aflat,
Îndepărtați-le de-ndat’!
15Lăsați trunchiul copacului,
Precum și rădăcina lui!
Lăsați-le așa cum sânt,
Ca să rămână la pământ!
Cu lanț de fier și de aramă,
Legați-l ca – de bună seamă –
Să zacă-n iarba câmpului,
Udat de roua cerului!
Locul în care va ședea,
Să îl împartă, va avea,
Cu toate fiarele ce sânt
Pe fața-ntregului pământ.
16Inima lui – inimă care
Este de om – atuncea are
A se preface, stând afară,
Pe câmp, în inimă de fiară
Și șapte vremi, în acest fel,
Apoi, vor trece peste el.
17Această hotărâre dată
Asupra lui, a fost luată
Acum, în sfatul străjilor,
Căci înaintea sfinților,
La cale a fost pusă ea,
Pentru că-n acest fel se vrea
Să știe cei vii care sânt
Pe fața-ntregului pământ,
Căci Cel Prea-Nalt Se dovedește –
Neîncetat – că stăpânește
Asupra-mpărățiilor
Ce sunt ale oamenilor
Și că necontenit va face,
Cu ele, după cum Îi place,
Punând în fruntea lor să stea
Pe-acela pe care îl vrea,
Căci îl înalță, ne-ndoios,
Pe omul cel de mai de jos!”
18Acesta-i visul, așadar,
Pe cari eu – Nebucadențar,
Cel ce sunt pus drept împărat –
Visatu-l-am, în al meu pat.
Acuma Beltșațar, pe tine,
Eu te-am chemat, aici, la mine,
Ca visul să mi-l deslușești
Și al lui tâlc să mi-l vestești.
Toți înțelepții cei pe care
Marea-mi împărăție-i are,
Neputincioși s-au dovedit,
Căci ei nu mi l-au tâlcuit.
Tu însă poți – cum văd prea bine –
Pentru că numai tu, în tine,
Ai duhul pe cari îl vădeau
Doar dumnezeii sfinți că-l au.”
19Atuncea, Daniel – numit
Și Beltșațar – a stat uimit
O clipă, și s-a arătat
Că-n gânduri este tulburat.
În urmă, Nebucadențar
Îi zise astfel: „Beltșațar,
Să nu te tulbure ce-am zis
Și nici tâlcul din al meu vis!”
După aceea, Beltșațar
I-a spus lui Nebucadențar:
„Vai, împărate, domnul meu,
Visul acesta, îl vreau eu
Pentru cei care se vădesc
Vrăjmași ai tăi! Apoi doresc
Ca tâlcuirea lui să fie
A celor ce-ți sunt dușmani ție!
20Copacul care l-ai văzut
Că s-a-nălțat și a crescut,
Necontenit, încât se-ntinse
Și cu-al său vârf ceru-l atinse,
Văzându-se-nălțimea lui
Din capătul pământului;
21Copacu-acela rămuros,
Cu un frunziș foarte frumos;
Copacu-n cari era aflată,
Mereu, o hrană-mbelșugată,
În umbra căruia veneau
Fiarele și se-adăposteau,
Iar păsările cerului
Își făceau cuib în frunza lui;
22Copacu-acela, să știi bine
Că te închipuie pe tine.
Tu ești cel cari, neîncetat,
Ai tot crescut și te-ai ‘nălțat.
Atât de mult tu te-ai întins,
Încât și cerul l-ai atins
Și-n a ta stăpânire sânt
Și marginile de pământ.
23Tu, împărate, l-ai zărit
Pe un străjer care-a venit
De sus, din ceruri, și-a strigat:
„Tăiați copacul, de îndat’!
Jos, la pământ, să îl trântiți –
Degrabă – și să-l nimiciți!
Lăsați trunchiul copacului,
Precum și rădăcina lui,
Ca să rămână-așa cum sânt!
Lăsați-le dar, în pământ!
Lanțuri de fier și de aramă,
Puneți pe trunchi – de bună seamă –
Și-n iarba câmpului, legat,
De rouă să fie udat!
Locul în care va ședea,
Să îl împartă, va avea,
Cu toate fiarele ce sânt
Pe fața-ntregului pământ,
Căci șapte vremi, în acest fel,
Au să se scurgă peste el.”
24Iată acum, ce-a însemnat
Visul pe care l-ai visat
Iată ceea ce – negreșit –
Cel Prea Înalt a pregătit
Și-n scurtă vreme, se vădește,
Asupră-ți, că se împlinește.
25De-aceea, trebuie să știi
Că izgonit tu ai să fii,
Din mijlocul oamenilor.
Vei sta alături fiarelor,
Iar hrana ta are să fie
Doar iarba verde, din câmpie,
Căci îți vor da iarbă apoi,
Așa precum se dă la boi.
De roua cerului, udat
Ai să fii tu, neîncetat,
Și șapte vremi – ia seama bine –
Au să se scurgă peste tine,
Până când tu vei fi putut
Ajunge să fi priceput
Că Cel Prea-Nalt Se dovedește
A fi cel care stăpânește
Asupra-mpărățiilor
Ce sunt ale oamenilor
Și că necontenit va face,
Cu ele, după cum Îi place,
Punând, în fruntea lor, să stea,
Pe-acela pe care îl vrea.
26Poruncile ce au fost date,
În pace de a fi lăsate
Atât trunchiul copacului
Precum și rădăcina lui,
Înseamnă că iar o să-ți fie
Dată a ta împărăție,
Atuncea când vei fi în stare
Să-L recunoști pe-Acela care
Se află-naltul cerului,
Precum și stăpânirea Lui.
27De-aceea iată, domnul meu,
Sfatul pe care ți-l dau eu:
Capăt să pui păcatelor,
Precum și făr’delegilor
Pe care tu le săvârșești!
Neprihănit doar, să trăiești!
Ai milă de nenorociți,
De cei care sunt asupriți
Și poate ai să reușești
Ca fericirea să-ți lungești!”
28Aceste lucruri au venit
Degrabă, și s-au împlinit
Lovind în Nebucadențar,
Precum spusese Beltșațar.
29Lunile prinseră a trece
Și-abia s-au scurs douăsprezece,
Când împăratul s-a urcat
Pe-acoperiș, de s-a plimbat.
În centrul Babilonului,
Se înălța palatul lui.
30Pe-acoperiș el s-a suit
Și-n acest fel a glăsuit:
„Dar Babilonu-acesta, oare,
Nu e cetatea cea mai mare?
Nu-i locul ce mi l-am dorit,
Pe care mi l-a construit
Puterea mea și bogăția,
Ca să-mi slăvească măreția?”
31Nici n-a sfârșit el de vorbit,
Când, din înalt, s-a auzit
Un glas puternic, răspicat,
Cari în ăst fel a cuvântat:
„Află-mpărate că, de-ndată,
Împărăția ți-e luată!
32De-aceea, iată, te vestesc
Că am ca să te izgonesc
Din mijlocul oamenilor!
Vei sta alături fiarelor,
Iar hrana ta are să fie
Doar iarba verde din câmpie,
Căci îți vor da iarbă apoi,
Așa precum se dă la boi
Și șapte vremi – ia seama bine –
Au să se scurgă peste tine,
Până când tu vei fi putut
Ajunge să fi priceput
Căci Cel Prea-Nalt se dovedește
A fi Cel care stăpânește
Asupra-mpărățiilor
Ce sunt ale oamenilor,
Punând, în fruntea lor, să stea,
Pe-acela pe care îl vrea!”
33Atunci, în clipa ‘ceea chiar,
Văzut-a Nebucadențar
Precum că fost-a împlinit
Cuvântul ce i s-a vestit.
Ajuns-a izgonit să fie
Din marea lui împărăție,
Din mijlocul oamenilor.
Trăind alături fiarelor,
Doar iarbă a mâncat apoi,
Așa precum se dă la boi.
Udat ajuns-a trupul lui,
Numai de roua cerului.
În urmă, părul i-a crescut
Atât de mult, că s-a făcut
Asemeni penelor pe care,
Pe trup doar vulturul le are.
Și unghiile i-au crescut
Și-atât de mari i s-au făcut,
Fiind asemeni ghearelor
Neamului zburătoarelor.”
34După ce vremea sorocită
Ajunse de a fi-mplinită,
Eu – Nebucadențar – de-ndat’,
Ochii spre cer mi-am ridicat
Și-n clipa ‘ceea am simțit
Că mințile mi-au revenit.
Pe Cel Prea-Nalt L-am lăudat
Și-apoi L-am binecuvântat
Pe-Acela care Se vădește
Că-n vecii vecilor trăiește.
El este cel cari peste fire
Are întreaga stăpânire,
Căci doar a lui împărăție,
Din neam în neam, are să ție.
35Toți oamenii pământului
Nimic sunt înaintea Lui.
El este Cel ce poate face,
Mereu, doar după cum Îi place,
Cu toată oastea cerului
Și oamenii pământului.
Nimeni nu poate să se ție
În contră la a Lui mânie,
Pentru că – iată – nimeni nu-i,
Ca să Îi zică „Ce faci?”, Lui.
36În vremea ‘ceea, mi-a venit
Mintea-napoi și-am dobândit,
Din nou, a mea împărăție,
Cu slava și-a mea măreție.
Sfetnicii mei – aceia cari
Se dovedeau a fi mai mari –
Veniră de m-au căutat
Și am fost pus, iar, împărat.
După aceea, am văzut,
Puterea mea, cum a crescut.
37Acum Eu – Nebucadențar –
Slavă Îi dau și-L laud iar,
Pe Împăratul cerului,
Căci toate lucrurile Lui
Adevărate sunt, mereu.
Căile Lui, văzut-am eu
Că drepte sunt, necontenit.
Putere, El a dovedit,
Pentru că să-l smerească știe,
Pe cel ce umblă cu mândrie!”
Selectat acum:
Daniel 4: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Daniel 4
4
Copacul cel mare
1„Iată, eu – Nebucadențar –
Am hotărât ca să scriu iar,
La toți cei care au să fie
Pe-ntinsa mea împărăție,
Indiferent de limba lor,
De al lor neam sau de popor:
Din parte-mi, celor ce ascultă
A mea scrisoare, pace multă!
2Acum, cu cale am găsit
Că este timpul potrivit
Ca să vă fac de cunoscut
Minunile ce le-a făcut,
În fața mea, Cel cari, mereu,
E Prea Înaltul Dumnezeu.
3Mari sunt minunile văzute
Și semnele de El făcute!
Apoi, a Lui împărăție
Are să țină pe vecie,
Iar stăpânirea-I se vădește,
Din neam în neam, că dăinuiește!
4Eu – Nebucadențar – trăiam
În liniște și mă aflam
La casa mea, în patul meu
Și fericit mă aflam eu.
5Un vis, atuncea, am visat
Și tare m-am înspăimântat.
De gânduri fost-am urmărit
Și de vedenii hăituit
Îmi era duhul. Ce-am văzut –
În vis – de groază m-a umplut.
6Apoi în zori, cum m-am trezit,
Să mi se-aducă-am poruncit,
Toți înțelepții cei pe care
Ținutul Babilon îi are,
Ca visul să mi-l tălmăcească.
7Au început ca să sosească,
Îndată, marii vrăjitori,
Mai mulți Haldei și ghicitori,
Precum și cei ce se vădesc
Că-n stelele din cer citesc.
Visul, atunci, le-am povestit,
Dar ei nu mi l-au tâlcuit.
8Apoi, un om s-a-nfățișat
Cari, Daniel, era chemat –
Sau Beltșațar, cum i-am zis eu,
După cel ce-mi e dumnezeu.
Eu am văzut că omu-acel
Un duh anume-avea în el.
Erau un duh, precum vădeau
Doar dumnezeii sfinți că au.
I-am povestit ce am visat
Și-apoi astfel am cuvântat:
9„Voiesc a-ți spune ceva iar,
Anume, ție, Beltșațar,
Căci tu ești căpetenia care
Ceata de vrăjitori o are.
În tine – precum am văzut –
Este un duh ce e știut
Că-l stăpânesc numai acei
Cari se vădesc sfinți dumnezei.
Nu-i nici o taină ce-ar putea
Fi, pentru tine, mult prea grea.
Iată dar, ce am eu de zis:
Vedeniile-avute-n vis,
Să mi le tâlcuiești de-ndat’.
10În patul meu, când m-am aflat,
Un copac mare am văzut,
În mijloc de pământ crescut.
Acel copac ce l-am zărit,
Foarte înalt s-a dovedit.
11El a crescut, fără-ncetare,
Și s-a făcut puternic, mare.
Atât de mult s-a tot întins,
Până când cerul l-a atins.
Văzut fusese vârful lui,
Din capătul pământului.
12Frunza-i era foarte frumoasă,
Iar în coroana-i rămuroasă,
Era un rod îmbelșugat.
Hrană, în el, toți au aflat.
Fiarele câmpului veneau
Și-n umbra lui se-adăposteau,
Iar păsările cerului
Își făceau cuib în frunza lui.
Orice făptură vie – iată –
Găsea în el, hrană bogată.
13În patul meu, când am șezut,
Eu în vedenie-am văzut
Că un străjer sfânt a venit,
Din ceruri, și-astfel a vorbit:
14„Tăiați copacul cel frumos!
Roada, i-o risipiți, pe jos!
Frunzișul lui să-l scuturați
Și ramurile să-i tăiați,
Iar păsările cerului
Și fiarele pământului
Care în preajmă-i s-au aflat,
Îndepărtați-le de-ndat’!
15Lăsați trunchiul copacului,
Precum și rădăcina lui!
Lăsați-le așa cum sânt,
Ca să rămână la pământ!
Cu lanț de fier și de aramă,
Legați-l ca – de bună seamă –
Să zacă-n iarba câmpului,
Udat de roua cerului!
Locul în care va ședea,
Să îl împartă, va avea,
Cu toate fiarele ce sânt
Pe fața-ntregului pământ.
16Inima lui – inimă care
Este de om – atuncea are
A se preface, stând afară,
Pe câmp, în inimă de fiară
Și șapte vremi, în acest fel,
Apoi, vor trece peste el.
17Această hotărâre dată
Asupra lui, a fost luată
Acum, în sfatul străjilor,
Căci înaintea sfinților,
La cale a fost pusă ea,
Pentru că-n acest fel se vrea
Să știe cei vii care sânt
Pe fața-ntregului pământ,
Căci Cel Prea-Nalt Se dovedește –
Neîncetat – că stăpânește
Asupra-mpărățiilor
Ce sunt ale oamenilor
Și că necontenit va face,
Cu ele, după cum Îi place,
Punând în fruntea lor să stea
Pe-acela pe care îl vrea,
Căci îl înalță, ne-ndoios,
Pe omul cel de mai de jos!”
18Acesta-i visul, așadar,
Pe cari eu – Nebucadențar,
Cel ce sunt pus drept împărat –
Visatu-l-am, în al meu pat.
Acuma Beltșațar, pe tine,
Eu te-am chemat, aici, la mine,
Ca visul să mi-l deslușești
Și al lui tâlc să mi-l vestești.
Toți înțelepții cei pe care
Marea-mi împărăție-i are,
Neputincioși s-au dovedit,
Căci ei nu mi l-au tâlcuit.
Tu însă poți – cum văd prea bine –
Pentru că numai tu, în tine,
Ai duhul pe cari îl vădeau
Doar dumnezeii sfinți că-l au.”
19Atuncea, Daniel – numit
Și Beltșațar – a stat uimit
O clipă, și s-a arătat
Că-n gânduri este tulburat.
În urmă, Nebucadențar
Îi zise astfel: „Beltșațar,
Să nu te tulbure ce-am zis
Și nici tâlcul din al meu vis!”
După aceea, Beltșațar
I-a spus lui Nebucadențar:
„Vai, împărate, domnul meu,
Visul acesta, îl vreau eu
Pentru cei care se vădesc
Vrăjmași ai tăi! Apoi doresc
Ca tâlcuirea lui să fie
A celor ce-ți sunt dușmani ție!
20Copacul care l-ai văzut
Că s-a-nălțat și a crescut,
Necontenit, încât se-ntinse
Și cu-al său vârf ceru-l atinse,
Văzându-se-nălțimea lui
Din capătul pământului;
21Copacu-acela rămuros,
Cu un frunziș foarte frumos;
Copacu-n cari era aflată,
Mereu, o hrană-mbelșugată,
În umbra căruia veneau
Fiarele și se-adăposteau,
Iar păsările cerului
Își făceau cuib în frunza lui;
22Copacu-acela, să știi bine
Că te închipuie pe tine.
Tu ești cel cari, neîncetat,
Ai tot crescut și te-ai ‘nălțat.
Atât de mult tu te-ai întins,
Încât și cerul l-ai atins
Și-n a ta stăpânire sânt
Și marginile de pământ.
23Tu, împărate, l-ai zărit
Pe un străjer care-a venit
De sus, din ceruri, și-a strigat:
„Tăiați copacul, de îndat’!
Jos, la pământ, să îl trântiți –
Degrabă – și să-l nimiciți!
Lăsați trunchiul copacului,
Precum și rădăcina lui,
Ca să rămână-așa cum sânt!
Lăsați-le dar, în pământ!
Lanțuri de fier și de aramă,
Puneți pe trunchi – de bună seamă –
Și-n iarba câmpului, legat,
De rouă să fie udat!
Locul în care va ședea,
Să îl împartă, va avea,
Cu toate fiarele ce sânt
Pe fața-ntregului pământ,
Căci șapte vremi, în acest fel,
Au să se scurgă peste el.”
24Iată acum, ce-a însemnat
Visul pe care l-ai visat
Iată ceea ce – negreșit –
Cel Prea Înalt a pregătit
Și-n scurtă vreme, se vădește,
Asupră-ți, că se împlinește.
25De-aceea, trebuie să știi
Că izgonit tu ai să fii,
Din mijlocul oamenilor.
Vei sta alături fiarelor,
Iar hrana ta are să fie
Doar iarba verde, din câmpie,
Căci îți vor da iarbă apoi,
Așa precum se dă la boi.
De roua cerului, udat
Ai să fii tu, neîncetat,
Și șapte vremi – ia seama bine –
Au să se scurgă peste tine,
Până când tu vei fi putut
Ajunge să fi priceput
Că Cel Prea-Nalt Se dovedește
A fi cel care stăpânește
Asupra-mpărățiilor
Ce sunt ale oamenilor
Și că necontenit va face,
Cu ele, după cum Îi place,
Punând, în fruntea lor, să stea,
Pe-acela pe care îl vrea.
26Poruncile ce au fost date,
În pace de a fi lăsate
Atât trunchiul copacului
Precum și rădăcina lui,
Înseamnă că iar o să-ți fie
Dată a ta împărăție,
Atuncea când vei fi în stare
Să-L recunoști pe-Acela care
Se află-naltul cerului,
Precum și stăpânirea Lui.
27De-aceea iată, domnul meu,
Sfatul pe care ți-l dau eu:
Capăt să pui păcatelor,
Precum și făr’delegilor
Pe care tu le săvârșești!
Neprihănit doar, să trăiești!
Ai milă de nenorociți,
De cei care sunt asupriți
Și poate ai să reușești
Ca fericirea să-ți lungești!”
28Aceste lucruri au venit
Degrabă, și s-au împlinit
Lovind în Nebucadențar,
Precum spusese Beltșațar.
29Lunile prinseră a trece
Și-abia s-au scurs douăsprezece,
Când împăratul s-a urcat
Pe-acoperiș, de s-a plimbat.
În centrul Babilonului,
Se înălța palatul lui.
30Pe-acoperiș el s-a suit
Și-n acest fel a glăsuit:
„Dar Babilonu-acesta, oare,
Nu e cetatea cea mai mare?
Nu-i locul ce mi l-am dorit,
Pe care mi l-a construit
Puterea mea și bogăția,
Ca să-mi slăvească măreția?”
31Nici n-a sfârșit el de vorbit,
Când, din înalt, s-a auzit
Un glas puternic, răspicat,
Cari în ăst fel a cuvântat:
„Află-mpărate că, de-ndată,
Împărăția ți-e luată!
32De-aceea, iată, te vestesc
Că am ca să te izgonesc
Din mijlocul oamenilor!
Vei sta alături fiarelor,
Iar hrana ta are să fie
Doar iarba verde din câmpie,
Căci îți vor da iarbă apoi,
Așa precum se dă la boi
Și șapte vremi – ia seama bine –
Au să se scurgă peste tine,
Până când tu vei fi putut
Ajunge să fi priceput
Căci Cel Prea-Nalt se dovedește
A fi Cel care stăpânește
Asupra-mpărățiilor
Ce sunt ale oamenilor,
Punând, în fruntea lor, să stea,
Pe-acela pe care îl vrea!”
33Atunci, în clipa ‘ceea chiar,
Văzut-a Nebucadențar
Precum că fost-a împlinit
Cuvântul ce i s-a vestit.
Ajuns-a izgonit să fie
Din marea lui împărăție,
Din mijlocul oamenilor.
Trăind alături fiarelor,
Doar iarbă a mâncat apoi,
Așa precum se dă la boi.
Udat ajuns-a trupul lui,
Numai de roua cerului.
În urmă, părul i-a crescut
Atât de mult, că s-a făcut
Asemeni penelor pe care,
Pe trup doar vulturul le are.
Și unghiile i-au crescut
Și-atât de mari i s-au făcut,
Fiind asemeni ghearelor
Neamului zburătoarelor.”
34După ce vremea sorocită
Ajunse de a fi-mplinită,
Eu – Nebucadențar – de-ndat’,
Ochii spre cer mi-am ridicat
Și-n clipa ‘ceea am simțit
Că mințile mi-au revenit.
Pe Cel Prea-Nalt L-am lăudat
Și-apoi L-am binecuvântat
Pe-Acela care Se vădește
Că-n vecii vecilor trăiește.
El este cel cari peste fire
Are întreaga stăpânire,
Căci doar a lui împărăție,
Din neam în neam, are să ție.
35Toți oamenii pământului
Nimic sunt înaintea Lui.
El este Cel ce poate face,
Mereu, doar după cum Îi place,
Cu toată oastea cerului
Și oamenii pământului.
Nimeni nu poate să se ție
În contră la a Lui mânie,
Pentru că – iată – nimeni nu-i,
Ca să Îi zică „Ce faci?”, Lui.
36În vremea ‘ceea, mi-a venit
Mintea-napoi și-am dobândit,
Din nou, a mea împărăție,
Cu slava și-a mea măreție.
Sfetnicii mei – aceia cari
Se dovedeau a fi mai mari –
Veniră de m-au căutat
Și am fost pus, iar, împărat.
După aceea, am văzut,
Puterea mea, cum a crescut.
37Acum Eu – Nebucadențar –
Slavă Îi dau și-L laud iar,
Pe Împăratul cerului,
Căci toate lucrurile Lui
Adevărate sunt, mereu.
Căile Lui, văzut-am eu
Că drepte sunt, necontenit.
Putere, El a dovedit,
Pentru că să-l smerească știe,
Pe cel ce umblă cu mândrie!”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca