Daniel 6:1-11

Dariu găsi, apoi, cu cale, Să pună-n fruntea țării sale – De-ndată – niște dregători Care să-i fie slujitori. În număr trebuit-au deci, A fi o sută douăzeci, Cari răspândiți urmau să fie În toată-ntinsa-mpărăție. Trei căpetenii, a pus el, Peste aceștia. Daniel Fusese-alăturea de ei, Drept căpitan, între cei trei. Cetele dregătorilor, Le dădeau socoteală lor, Despre tot ce se petrecea, Căci în ăst fel se urmărea Ca împăratul, negreșit, Să nu ajungă păgubit. Dar Daniel îi întrecea Pe căpitani și-asemenea Pe dregători, căci a avut Un duh înalt. Când l-a văzut, Chiar împăratul s-a gândit Că este omul potrivit Cari ar putea pus ca să fie Mai mare peste-mpărăție. Atuncea, toți aceia cari Erau slujbașii săi cei mari, Cu-nfrigurare au cătat Ceva în contra lui, legat De treburi din împărăție, Să poată-n urmă ca să vie În fața împăratului Spre a pârî purtarea lui. Dar orișicât s-au străduit, Nici o greșeală n-au găsit Și astfel, despre lucrul său, N-au putut spune nimic rău. De-aceea, ei s-au sfătuit Și-apoi așa au glăsuit: „Nu vom putea, în nici un fel, Să îl pârâm, pe Daniel, Pentru că – iată – nimic rău, Nu vom găsi în lucrul său, Numai de vom afla, cumva, În crezul său, apoi, ceva, În Legea Dumnezeului Ce se vădește-a fi al lui!” În urmă, toți aceia cari Sunt căpitanii cei mai mari, Precum și ceilalți slujitori Ce se vădeau mari dregători S-au dus, cu zarvă, la-mpărat Și-n acest fel au cuvântat: „Mărite Dariu, să trăiești Veșnic și să împărățești! Iată că toți aceia cari Sunt căpitanii tăi cei mari – De tine puși ca să îți fie Slujbași peste împărăție – Cu cei care sunt dregători Ori sfetnici sau cârmuitori, Sunt de părere că e bine Ca o poruncă, de la tine, Asupra țării să pornească. Pe-aceasta să o însoțească Și o oprire aspră, care Va pedepsi pe fiecare, Dacă se face vinovat De faptul de a fi-nălțat Vreo rugă către cineva Sau către-un dumnezeu, cumva, Un timp ce-n ale vremii file Va număra treizeci de zile. În timpu-acesta, negreșit, Are să fie-ngăduit Ca rugi să fie înălțate, Doar către tine, împărate. Cel care nu se va supune La ceea ce porunca spune, Are să fie pedepsit Și-n groapa leilor, zvârlit. Tu, împărate, să-ntărești Oprirea și să iscălești Astă poruncă, de îndat’, Spre a nu fi nimic schimbat, Cum cere legea Mezilor Și-asemenea a Perșilor, Care, din clipa ce-a fost dată, Mereu, rămâne, neschimbată.” În urma celor de mai sus, Cari înaintea lui s-au spus, Dariu a scris porunca-ndată Și-a ei oprire, totodată. Când Daniel a auzit Că împăratu-a iscălit Porunca, nu s-a-nspăimântat, Ci-n a lui casă a intrat. Odăile, în casă-aflate – Cele cari, sus, sunt așezate – Ferestre mari, în zid, aveau Și spre Ierusalim priveau. De trei ori, zilnic, Daniel Intra acolo și-apoi el Se închina lui Dumnezeu, Pe care Îl slujea mereu. El, laudă, Îi aducea Și rugăciuni de-asemenea, Precum făcuse mai ‘nainte, Fără să fi luat aminte La ceea ce a poruncit Chiar împăratul, negreșit. Oamenii care îl urau, Ce face Daniel, știau. De-aceea, ei au năvălit În casă, unde l-au găsit Rugându-se lui Dumnezeu, Cerându-I sprijinul, mereu.