Moise vorbit-a, în ăst fel,
Copiilor lui Israel,
Lângă Iordan, într-o câmpie
Ce se-ntindea înspre pustie,
Chiar lângă Suf, între Paran,
Între Tofel, între Laban
Și Di-Zahab, și între tot
Ținutul de la Hațerot.
(De la Horeb, spre-acel ținut –
Drept Cades-Barnea cunoscut –
Dacă urmezi al căii fir
Până la muntele Seir,
Se află o distanță mare,
Cari, unsprezece zile, are.)
În anul patruzecilea,
În luna a unsprezecea,
În ziua-ntâi, din cursul ei,
Moise-a transmis, către Evrei,
Tot ceea ce a poruncit
Domnul, atunci când i-a vorbit.
Lucrul acesta s-a-ntâmplat
După ce ei au câștigat
Lupta, purtată cu Sihon,
Cari locuise la Hesbon,
Și cu cel cari, Og, se numea
Și în Basan împărățea.
La Aștarot, Og a domnit,
Dar și-n Edrei, a locuit.
Sihon fusese-nscăunat,
Peste-Amoriți, ca împărat.
La apele Iordanului,
În țarina Moabului,
Moise-a-nceput să lămurească
Legea și astfel, să vorbească:
„Al nostru Domn și Dumnezeu,
Care ne-a însoțit mereu,
Când – la Horeb – am poposit,
A zis: „Iată, ați locuit
Destul, pe munte. Înapoi,
Întoarceți-vă, acum, voi.
La muntele-Amoriților,
Să plece dar, al Meu popor,
Și-n toate-mprejurimile.
Să împânziți câmpiile,
Să vă urcați pe munte-apoi,
Să coborâți, în vale, voi;
Spre miazăzi, să vă-ndreptați
Și pe al mării mal să stați.
Să intre dar, al vost’ popor,
În țara Canaaniților,
Iar din Liban, veți merge voi,
Până la Eufrat apoi.
Priviți dar, cu luare-aminte:
Țara vă este înainte.
Trebuie numai să intrați
Și-n stăpânire s-o luați,
Pentru că Domnul a promis,
Părinților voștri și-a zis,
Atuncea când El a jurat,
Că ăst ținut trebuie dat,
Pentru Avram, Isac și-apoi
Iacov, precum și pentru voi
Care sunteți sămânța lor,
Alcătuind acest popor.”
„În vremea ‘ceea, v-am spus eu:
„N-am să vă pot purta, mereu,
De unul singur, negreșit.
Iată că Domnul v-a-nmulțit
Și numărul poporului
E ca stelele cerului.
Domnul mereu să vă-nmulțească,
De-o mie de ori, să sporească
Numărul vostru. Să vegheze,
Și să vă binecuvânteze,
Așa cum a făgăduit.
Din ăst’ motiv, eu m-am gândit
Și-n urmă-apoi, m-am întrebat:
În ce fel oare-aș fi purtat,
Povara voastră, iar apoi,
Și certurile dintre voi?
De-aceea-am spus ca să luați,
Din seminții, niște bărbați
Ce-s înțelepți și pricepuți
Și cari sunt bine cunoscuți,
Căci vrut-am să-i așez, apoi,
Mai mari să fie, peste voi,
Ca să conduc acest popor,
Numai cu ajutorul lor.
Voi mi-ați răspuns: „Am socotit
Că-i bine-așa cum te-ai gândit.”
Atunci, eu am chemat să vie –
Din fiecare seminție –
Pe toți bărbații acei cari
S-au dovedit a fi mai mari.
Pe ei i-am așezat apoi,
Drept căpetenii, peste voi.
I-am așezat, capi, peste-o mie,
Capi peste-o sută-am pus să fie
Și peste cincizeci mai apoi,
Ca dregători, aflați la voi,
În fiecare seminție.
Am dat apoi – precum se știe –
Poruncă, la acei pe care,
Judecători, poporu-i are,
Și-am zis: „Voiesc să judecați,
Doar cu dreptate, pe-ai voști’ frați.
Să judecați dar, cu dreptate,
Mereu, între frate și frate,
Și între frate și străin.
Să nu priviți, la cei ce vin,
În fața voastră: nu cătați,
La cei pe care-i judecați.
Să-i ascultați pe fiecare –
Și pe cel mic și pe cel mare.
Atunci când judecați – vă zic –
Să nu vă temeți de nimic,
Pentru că numai Dumnezeu
E Cel ce judecă, mereu,
Făcând dreptate. Când aveți,
Vreo pricină ce n-o puteți
S-o dovediți cum se cuvine,
Veniți și-aduceți-o la mine.”
În vremurile de atunci,
V-am dăruit aste porunci,
Iar voi, așa, ați și făcut –
Ați împlinit, ce v-am cerut.”
„De la Horeb, noi am plecat
Și spre pustiu, ne-am îndreptat.
A mers astfel, al nost’ popor,
La muntele-Amoriților,
Așa precum a poruncit
Domnul, atunci când ne-a vorbit.
Acel pustiu, noi l-am trecut –
Grozav a fost, cum ați văzut –
Dar pân’ la urmă-am reușit,
La Cades-Barnea, de-am sosit.
Acolo, zis-am către voi:
„Iată-n sfârșit, ajuns-am noi,
La muntele-Amoriților,
Pe care, pentru-al nost’ popor,
Domnul îl dă. Luați aminte:
Domnul vă pune înainte,
O țară-ntinsă. Deci intrați,
Și-n stăpânire o luați,
Cum Domnu-a spus. De bună seamă,
Nimeni să n-aibă nici o teamă!”
Voi toți, la mine ați venit
Și-n felu-acesta mi-ați vorbit:
„Mai înainte să pornim,
Vrem – țara – să o iscodim.
Iscoade, vom trimite noi,
În țară, ca să știm apoi,
Ce drumuri o să apucăm
Și-n ce cetăți o să intrăm.”
Aste cuvinte mi-au părut
Că bune sunt și am cerut
Ca doisprezece inși să vie –
Deci unul dintr-o seminție –
Pe care, i-am trimis apoi,
Să iscodească pentru voi.
Ei au plecat – cum ați cerut –
Și peste munte au trecut.
În vale, la Eșcol, s-au dus
Și-apoi, din țară, au adus
Roade pe care le-ați văzut.
Dare de seamă, au făcut,
Asupra țării, și-au vorbit:
„O țară bună, am primit,
De la al nostru Dumnezeu.”
Dar voi v-ați îndoit, mereu.
Pe munte, n-ați vrut să urcați,
În țara voastră să intrați,
Ci voi v-ați răzvrătit, mereu,
Față de Domnul Dumnezeu.
Ați stat în corturi și-ați cârtit,
Zicând că „Domnul, negreșit,
Din al Egiptului ținut,
Ne-a scos afară, căci a vrut,
Să nimicească ăst popor,
Prin mâna Amoriților.
Atunci, de ce să ne suim?
Cu ei, ca să ne războim?
Dar frații noștri ne-au muiat
Inima, când au cuvântat:
„Poporul țării – ca măsură –
Este mai mare, la statură.
Cetățile ce le-a durat,
Până la cer, s-au înălțat.
Între ai ei locuitori,
Sunt și ai lui Anac feciori.”
Eu v-am răspuns: „Nu vă speriați
Și frică, să nu arătați,
Pentru că Domnul Dumnezeu,
‘Naintea voastră, e mereu
Și El se va lupta apoi –
În țara ‘ceea – pentru voi –
Așa cum bine ați văzut,
Prin tot ceea ce a făcut,
De când a fost al vost’ popor,
În țara Egiptenilor.
Apoi, de grijă, v-a purtat
Când, prin pustie, ați umblat.
Va dus, deci, Domnul, prin pustiu,
Precum un om, pe al său fiu,
Și ați ajuns aici, astfel.
Însă, încredere – în El –
Voi, niciodată, n-ați avut,
Chiar dacă bine L-ați văzut,
În fruntea voastră doar, umblând
Și loc, pentru popas, cătând.
Noaptea-ntr-un foc vă însoțea,
Ca drumul să-l puteți vedea,
Iar ziua, era ca un nor,
Mergând în fața tuturor.
Dar Dumnezeu a auzit
Cuvintele ce le-ați rostit
Și-atuncea, El S-a mâniat,
Pe voi – pe toți – și a jurat:
„Nici un bărbat din cei pe care
Neamul acesta rău îi are,
Nu va putea vedea, nicicând,
Țara pe care-aveam de gând
S-o dau în stăpânirea lor –
Cum le-am jurat părinților –
Afară de Caleb – cel care,
De tată, pe Iefune-l are.
Acel bărbat o va vedea
Și va putea să intre-n ea,
Pentru că am găsit cu cale,
Ca lui și-apoi seminței sale,
S-o dau, căci a urmat, mereu,
Doar căile lui Dumnezeu.”
Domnul, precum o știți prea bine,
S-a supărat chiar și pe mine
Din vina voastră și a zis:
„În țara ce vi s-a promis,
De-acum, nici tu nu vei putea,
S-ajungi ca să pătrunzi în ea.
Ascultă dar, ce am să-ți spun:
Doar Iosua – fiul lui Nun –
Am hotărât că va putea,
Pe Israel, să-l ducă-n ea;
Pentru că el are menire,
Să îi dea țara-n stăpânire.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
