Eclesiastul 2
2
1Am zis inimii mele: „Vreau,
Din fericire să îți dau
Să guști. Te-ncerc, cu veselie!”
Acum însă, inima-mi știe
Să judece cu-nțelepciune
Că și-asta-i o deșertăciune.
2Apoi, râsului i-am vorbit:
„O nebunie! – negreșit –
Ești doar!” „De ce te-ai înșelat,
Degeaba?” – am mai întrebat
Și veselia. Mai apoi,
Fiind cuprins de gânduri noi,
3Am hotărât să îndrăznesc,
Cu vin, trupul să-mi veselesc
În timp ce inima-mi voi pune
La cârmă, cu înțelepciune,
Și-n nebunie stăruiesc
Până am să mă dumiresc
Ce-i bine ca să facă, oare,
Ai oamenilor fii, sub soare,
În timpul vieții, pe pământ.
4Am făcut lucruri ce mari sânt:
Vii am plantat, case-am zidit,
5Și prin livezi, pomi am sădit;
6Mi-am făcut iazuri de udat
7Dumbrava. Robi mi-am cumpărat,
Copii de casă am avut;
Cirezi și turme am crescut:
Avut-am și cirezi de boi,
Precum și foarte multe oi
Cum nimeni, înaintea mea,
N-a mai avut asemenea.
8Aur și-argint, mi-am adunat.
Demnă de-un mare împărat
Peste o țară însemnată,
Mi-e bogăția câștigată.
Mulți cântăreți mi-am mai dorit –
Să-mi fie-aduși, am poruncit.
De-asemenea, pe lângă ei,
Și o mulțime de femei
Mi-am mai adus, spre desfătare.
9Ajuns-am astfel, mult mai mare
Decât cei cari m-au precedat.
Înțelepciunea mi-am păstrat.
10Ceea ce ochii mi-au poftit,
Le-am dat mereu. Nu mi-am oprit
Nici inima din veselie,
Ci bucuroasă-am vrut să fie
Când se-nfrupta din truda mea.
Atâta doar mi-a fost partea
Din osteneală; iar apoi,
11Când am privit atent, ‘napoi,
La toate câte le-am făcut
Cu mâna mea, am priceput
Că doar deșertăciune sânt
Și numai goană după vânt
Cu toate – trăinicie n-are
Nimic ce e aflat sub soare.
12Mi-am întors ochii spre a-mi pune
Privirea pe înțelepciune,
Prostie și pe nebunie.
Căci omul care o să vie
În urma împăratului,
Ce face-va, la rândul lui?
Va face după a sa minte,
Tot ce-a făcut și mai ‘nainte.
13Abia atuncea am văzut –
La urmă – și am priceput
Că-nțelepciunea-i cu atât
Cu mult mai de folos, decât
E nebunia, precum are
Cu mult mai multă căutare
Lumina, decât ar putea
Bezna vreodată a avea.
14Omu-nțelept ochii și-i ține
În cap, însă nebunul vine
Prin întuneric, șchiopătând.
Dar am băgat de seamă când
Mai cu atenție-am privit,
Că cei doi au împărtășit
Aceiași soartă. Am picat
15Pe gânduri și m-am întrebat:
„De-aceeași soartă voi avea
Ca și nebunul, atuncea
De ce am fost mai înțelept?
Am vreun folos că sunt deștept?”
Un gând a început a-mi spune:
„Și-aceasta e deșertăciune.”
16Mai mult, nu este pomenit
Cel înțelept, decât vorbit,
Nebunul e. Va fi uitat –
Dacă nu chiar când a plecat –
Atunci, în ziua următoare.
Și-apoi și înțeleptul moare
17Și cel nebun. Nu mi-au plăcut
Toate pe câte le-am văzut,
Sub soare că s-au săvârșit.
Atuncea, am disprețuit
Viața, căci toate în ea sânt
Numai o goană după vânt –
Sau altfel, dacă vreau a spune –
Viața e doar deșertăciune.
18M-au dezgustat toate-ntratât,
Încât chiar munca mi-am urât –
Mi-am urât truda mea sub soare,
A mea strădanie pe care
O las celui din urma mea,
Ca să se bucure de ea.
19Deștept? Nebun, are să fie?
Dar cine poate ca să știe?
Și totuși, lui îi va fi dată,
A muncii mele truda, toată –
Tot ceea ce-am agonisit
Sub soare, cât m-am străduit
Să strâng, muncind cu-nțelepciune.
Și asta-i o deșertăciune.
20Până acolo am ajuns
Că deznădejdea m-a pătruns,
Față de munca mea, cu care
Mi-am însemnat a mea cărare;
21Căci câte-un om care-a muncit,
Pricepere a dovedit
Și-și lasă tot ce-a adunat
Omului care l-a urmat,
Deși el nu s-a ostenit
Deloc, ci doar a moștenit
Ce altu-a strâns, cu-nțelepciune.
Și-aceasta-i o deșertăciune,
Iar după câte mi se pare,
Este un rău destul de mare.
22La drept vorbind, din munca lui,
Care-i folosul omului?
23Doar de durere îi sunt pline
Zilele vieții și îi vine
Necaz, după a muncii trudă.
Ziua întreagă el asudă
Și nici măcar noaptea nu are
Odihna binefăcătoare.
Și-aceasta, îndrăznesc a spune
Că, este tot deșertăciune.
24Nu are altă fericire
Omul – după a mea gândire –
Doar să mănânce și să bea
Și sufletului său să-i dea,
Din ceea ce-a agonisit,
Ce vrea, spre-a fi înveselit.
Aceasta însă-am văzut eu,
Că vine de la Dumnezeu.
25Într-adevăr, cine-i acel
Om care poate, fără El,
Ca să mănânce și să bea
Și bucurie de-a avea?
26Căci Domnul, precum am văzut,
Îi dă celui ce-I e plăcut
Înțelepciune, veselie,
Știință, multă bucurie.
Însă pe păcătos îl pune,
Îngrijorat, ca să adune,
Să strângă, să agonisească
Și la sfârșit să dăruiască
Ce-a adunat – al său avut –
Celui lui Dumnezeu plăcut.
Selectat acum:
Eclesiastul 2: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Eclesiastul 2
2
1Am zis inimii mele: „Vreau,
Din fericire să îți dau
Să guști. Te-ncerc, cu veselie!”
Acum însă, inima-mi știe
Să judece cu-nțelepciune
Că și-asta-i o deșertăciune.
2Apoi, râsului i-am vorbit:
„O nebunie! – negreșit –
Ești doar!” „De ce te-ai înșelat,
Degeaba?” – am mai întrebat
Și veselia. Mai apoi,
Fiind cuprins de gânduri noi,
3Am hotărât să îndrăznesc,
Cu vin, trupul să-mi veselesc
În timp ce inima-mi voi pune
La cârmă, cu înțelepciune,
Și-n nebunie stăruiesc
Până am să mă dumiresc
Ce-i bine ca să facă, oare,
Ai oamenilor fii, sub soare,
În timpul vieții, pe pământ.
4Am făcut lucruri ce mari sânt:
Vii am plantat, case-am zidit,
5Și prin livezi, pomi am sădit;
6Mi-am făcut iazuri de udat
7Dumbrava. Robi mi-am cumpărat,
Copii de casă am avut;
Cirezi și turme am crescut:
Avut-am și cirezi de boi,
Precum și foarte multe oi
Cum nimeni, înaintea mea,
N-a mai avut asemenea.
8Aur și-argint, mi-am adunat.
Demnă de-un mare împărat
Peste o țară însemnată,
Mi-e bogăția câștigată.
Mulți cântăreți mi-am mai dorit –
Să-mi fie-aduși, am poruncit.
De-asemenea, pe lângă ei,
Și o mulțime de femei
Mi-am mai adus, spre desfătare.
9Ajuns-am astfel, mult mai mare
Decât cei cari m-au precedat.
Înțelepciunea mi-am păstrat.
10Ceea ce ochii mi-au poftit,
Le-am dat mereu. Nu mi-am oprit
Nici inima din veselie,
Ci bucuroasă-am vrut să fie
Când se-nfrupta din truda mea.
Atâta doar mi-a fost partea
Din osteneală; iar apoi,
11Când am privit atent, ‘napoi,
La toate câte le-am făcut
Cu mâna mea, am priceput
Că doar deșertăciune sânt
Și numai goană după vânt
Cu toate – trăinicie n-are
Nimic ce e aflat sub soare.
12Mi-am întors ochii spre a-mi pune
Privirea pe înțelepciune,
Prostie și pe nebunie.
Căci omul care o să vie
În urma împăratului,
Ce face-va, la rândul lui?
Va face după a sa minte,
Tot ce-a făcut și mai ‘nainte.
13Abia atuncea am văzut –
La urmă – și am priceput
Că-nțelepciunea-i cu atât
Cu mult mai de folos, decât
E nebunia, precum are
Cu mult mai multă căutare
Lumina, decât ar putea
Bezna vreodată a avea.
14Omu-nțelept ochii și-i ține
În cap, însă nebunul vine
Prin întuneric, șchiopătând.
Dar am băgat de seamă când
Mai cu atenție-am privit,
Că cei doi au împărtășit
Aceiași soartă. Am picat
15Pe gânduri și m-am întrebat:
„De-aceeași soartă voi avea
Ca și nebunul, atuncea
De ce am fost mai înțelept?
Am vreun folos că sunt deștept?”
Un gând a început a-mi spune:
„Și-aceasta e deșertăciune.”
16Mai mult, nu este pomenit
Cel înțelept, decât vorbit,
Nebunul e. Va fi uitat –
Dacă nu chiar când a plecat –
Atunci, în ziua următoare.
Și-apoi și înțeleptul moare
17Și cel nebun. Nu mi-au plăcut
Toate pe câte le-am văzut,
Sub soare că s-au săvârșit.
Atuncea, am disprețuit
Viața, căci toate în ea sânt
Numai o goană după vânt –
Sau altfel, dacă vreau a spune –
Viața e doar deșertăciune.
18M-au dezgustat toate-ntratât,
Încât chiar munca mi-am urât –
Mi-am urât truda mea sub soare,
A mea strădanie pe care
O las celui din urma mea,
Ca să se bucure de ea.
19Deștept? Nebun, are să fie?
Dar cine poate ca să știe?
Și totuși, lui îi va fi dată,
A muncii mele truda, toată –
Tot ceea ce-am agonisit
Sub soare, cât m-am străduit
Să strâng, muncind cu-nțelepciune.
Și asta-i o deșertăciune.
20Până acolo am ajuns
Că deznădejdea m-a pătruns,
Față de munca mea, cu care
Mi-am însemnat a mea cărare;
21Căci câte-un om care-a muncit,
Pricepere a dovedit
Și-și lasă tot ce-a adunat
Omului care l-a urmat,
Deși el nu s-a ostenit
Deloc, ci doar a moștenit
Ce altu-a strâns, cu-nțelepciune.
Și-aceasta-i o deșertăciune,
Iar după câte mi se pare,
Este un rău destul de mare.
22La drept vorbind, din munca lui,
Care-i folosul omului?
23Doar de durere îi sunt pline
Zilele vieții și îi vine
Necaz, după a muncii trudă.
Ziua întreagă el asudă
Și nici măcar noaptea nu are
Odihna binefăcătoare.
Și-aceasta, îndrăznesc a spune
Că, este tot deșertăciune.
24Nu are altă fericire
Omul – după a mea gândire –
Doar să mănânce și să bea
Și sufletului său să-i dea,
Din ceea ce-a agonisit,
Ce vrea, spre-a fi înveselit.
Aceasta însă-am văzut eu,
Că vine de la Dumnezeu.
25Într-adevăr, cine-i acel
Om care poate, fără El,
Ca să mănânce și să bea
Și bucurie de-a avea?
26Căci Domnul, precum am văzut,
Îi dă celui ce-I e plăcut
Înțelepciune, veselie,
Știință, multă bucurie.
Însă pe păcătos îl pune,
Îngrijorat, ca să adune,
Să strângă, să agonisească
Și la sfârșit să dăruiască
Ce-a adunat – al său avut –
Celui lui Dumnezeu plăcut.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca