Exodul 20
20
Cele 10 porunci
1Atuncea, Domnul a vorbit
Și aste vorbe le-a rostit:
2„Eu, Domnul sunt și sunt mereu,
Al lui Israel Dumnezeu.
Din al Egiptului ținut,
În care rob ai fost făcut –
Din a robiei casă-amară –
Eu, Dumnezeu, te-am scos afară.
3De-aceea, ia aminte bine:
Să nu ai, afară de Mine,
Alți dumnezei, cumva, vreodată.
4Nu îți vei face, niciodată,
Un chip cioplit, vreo-nfățișare
Să semene cu lucruri care
Aflate sus, în ceruri, sânt,
Sau jos aflate, pe pământ;
Și-asemeni, nici în apa care,
Își are loc de așezare,
Mai jos decât acest pământ.
5La toate-acestea câte sânt,
Să nu te-nchini – să te ferești –
Și nu cumva să le slujești.
Căci al tău Domn și Dumnezeu,
Întotdeauna, voi fi Eu.
Eu sunt un Dumnezeu gelos,
Cari pedepsește, ne-ndoios,
Greșelile părinților,
Până și în copiii lor –
Al treilea și-al patrulea ram
E pedepsit, din neam în neam,
La toți cari ură Îmi nutresc.
6Însă, de cei cari Mă iubesc
Și Îmi păzesc, neîncetat,
Poruncile pe cari le-am dat,
Eu Mă îndur, de al lor ram,
Până la al mielea neam.
7Să nu ia-n deșert, cineva,
Numele Domnului, cumva.
Căci Dumnezeu, nepedepsit –
Pe cel care a îndrăznit
Să ia-n deșert Numele Lui –
Nu o să-l lase. Nimănui,
Acest fapt, nu-i e-ngăduit,
Și aspru fi-va pedepsit.
8Apoi, de ziua de odihnă,
Grijă să ai, s-o faci în tihnă.
De ea, mereu, să-ți amintești
Căci trebuie să o sfințești.
9Ai șase zile – precum vezi –
În care poți ca să lucrezi
Și lucrul să ți-l faci în tihnă.
10A șaptea zi e de odihnă
Și Domnului Îi e-nchinată.
În ea, să nu faci niciodată,
Nici o lucrare, căci faci rău:
Deci nici tu și nici fiul tău,
Să nu lucrați. Atunci veți sta.
Nu va munci nici fiica ta,
Nici robul care te slujește,
Nici roaba care locuiește
La tine, și nici vita care,
Sălaș, la tine-n iesle-și are.
Străinul care-i pripășit
La tine-n casă, e oprit
Și el, de-asemeni, să muncească.
Toți trebuie să se-odihnească.
11Pentru că Domnul a zidit
Toate câte s-au pomenit
Și toate câte le-ai văzut,
În șase zile. A făcut,
Atunci, acest întreg pământ,
Marea și toate câte sânt
Aflate-n ea. Ceruri a-ntins
Peste-al pământului cuprins
Și-n urmă, El S-a odihnit,
A șaptea zi când a venit.
De-aceea, ziua de odihnă,
În care Domnu-a stat în tihnă,
De El, e binecuvântată
Și e sfințită, totodată.
12Să îți cinstești tatăl și mama,
Căci doar așa – ia bine seama! –
Poți, zilele, să îți lungești,
În țara ce ai s-o primești –
Pe care Domnul ți-o dă ție.
13Să nu ucizi; iar de curvie,
14Va trebui să te ferești:
Adică, să nu preacurvești.
15Să nu furi, de la nimenea.
16De-asemeni, grijă vei avea
Ca strâmb să nu mărturisești,
Pentru ca să-ți învinuiești
Aproapele – seamănul tău.
17Să nu poftești ce e al său:
Să nu poftești la casa lui,
Nici la nevasta omului;
Să nu poftești la robul său,
La roaba lui, la boul său;
Măgarul lui, să nu-l poftești
Și-asemenea, să nu dorești
Vreun lucru care e al său –
Care-i al seamănului tău.”
Spaima poporului – Legea altarului
18Poporul, tunete-auzea
Și trâmbița, când el privea
La flăcările muntelui,
Ce fumega în fața lui.
Privind această panoramă,
Poporul era plin de teamă
Și se ținea la depărtare.
19I-au zis lui Moise, drept urmare:
„Tu să vorbești, cu gura ta,
Iar noi, cu toți, te-om asculta
Căci nu mai vrem să-L auzim
Pe Domnul, pentru că pierim.”
20Moise a zis poporului:
„Nu vă speriați de-al Domnului,
Puternic glas, căci a venit,
Aici, pentru că a găsit
Cu cale ca pe fiecare,
Azi, să vă pună la-ncercare,
Și-n fața ochilor, mereu,
S-aveți frica de Dumnezeu;
În acest fel, să vă păziți
Ca să nu mai păcătuiți.”
21Poporul sta la depărtare,
Iar Moise, spre norul în care
Domnul era, s-a îndreptat,
22Iar Dumnezeu a cuvântat:
„Tu să vorbești, în acest fel,
Copiilor lui Israel:
„Voi toți, acum, v-ați dumirit
Cum că din ceruri v-am vorbit.
23Să nu cumva să îndrăzniți,
Ca dumnezei să zămisliți –
Din aur și argint – și-apoi,
Să-i puneți lângă Mine, voi!
Deci, voi – care sunteți ai Mei –
Nu făuriți alți dumnezei!”
24Altar, vreau să-Mi înalți tu, Mie.
Acesta, din pământ să fie,
Căci pe acest altar, socot
Să-ți aduci arderea-de-tot,
Jertfe de oi și boi, pe care
Le dai ca jertfe de mâncare.
Oriunde am să Mă găsesc –
Și de-al Meu nume-Mi amintesc –
Pe tine, te voi căuta
Și te voi binecuvânta.
25Dacă, din piatră, Îmi zidești
Altar, atunci, să nu cioplești
Pietrele lui, căci pângărit
Va fi, când dalta l-a cioplit.
26La el, nu vreau ca să te sui,
Pe trepte. Înaintea lui,
Nu trebuie să-ți dezvelești
Tu, goliciunea, când pășești.”
Selectat acum:
Exodul 20: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Exodul 20
20
Cele 10 porunci
1Atuncea, Domnul a vorbit
Și aste vorbe le-a rostit:
2„Eu, Domnul sunt și sunt mereu,
Al lui Israel Dumnezeu.
Din al Egiptului ținut,
În care rob ai fost făcut –
Din a robiei casă-amară –
Eu, Dumnezeu, te-am scos afară.
3De-aceea, ia aminte bine:
Să nu ai, afară de Mine,
Alți dumnezei, cumva, vreodată.
4Nu îți vei face, niciodată,
Un chip cioplit, vreo-nfățișare
Să semene cu lucruri care
Aflate sus, în ceruri, sânt,
Sau jos aflate, pe pământ;
Și-asemeni, nici în apa care,
Își are loc de așezare,
Mai jos decât acest pământ.
5La toate-acestea câte sânt,
Să nu te-nchini – să te ferești –
Și nu cumva să le slujești.
Căci al tău Domn și Dumnezeu,
Întotdeauna, voi fi Eu.
Eu sunt un Dumnezeu gelos,
Cari pedepsește, ne-ndoios,
Greșelile părinților,
Până și în copiii lor –
Al treilea și-al patrulea ram
E pedepsit, din neam în neam,
La toți cari ură Îmi nutresc.
6Însă, de cei cari Mă iubesc
Și Îmi păzesc, neîncetat,
Poruncile pe cari le-am dat,
Eu Mă îndur, de al lor ram,
Până la al mielea neam.
7Să nu ia-n deșert, cineva,
Numele Domnului, cumva.
Căci Dumnezeu, nepedepsit –
Pe cel care a îndrăznit
Să ia-n deșert Numele Lui –
Nu o să-l lase. Nimănui,
Acest fapt, nu-i e-ngăduit,
Și aspru fi-va pedepsit.
8Apoi, de ziua de odihnă,
Grijă să ai, s-o faci în tihnă.
De ea, mereu, să-ți amintești
Căci trebuie să o sfințești.
9Ai șase zile – precum vezi –
În care poți ca să lucrezi
Și lucrul să ți-l faci în tihnă.
10A șaptea zi e de odihnă
Și Domnului Îi e-nchinată.
În ea, să nu faci niciodată,
Nici o lucrare, căci faci rău:
Deci nici tu și nici fiul tău,
Să nu lucrați. Atunci veți sta.
Nu va munci nici fiica ta,
Nici robul care te slujește,
Nici roaba care locuiește
La tine, și nici vita care,
Sălaș, la tine-n iesle-și are.
Străinul care-i pripășit
La tine-n casă, e oprit
Și el, de-asemeni, să muncească.
Toți trebuie să se-odihnească.
11Pentru că Domnul a zidit
Toate câte s-au pomenit
Și toate câte le-ai văzut,
În șase zile. A făcut,
Atunci, acest întreg pământ,
Marea și toate câte sânt
Aflate-n ea. Ceruri a-ntins
Peste-al pământului cuprins
Și-n urmă, El S-a odihnit,
A șaptea zi când a venit.
De-aceea, ziua de odihnă,
În care Domnu-a stat în tihnă,
De El, e binecuvântată
Și e sfințită, totodată.
12Să îți cinstești tatăl și mama,
Căci doar așa – ia bine seama! –
Poți, zilele, să îți lungești,
În țara ce ai s-o primești –
Pe care Domnul ți-o dă ție.
13Să nu ucizi; iar de curvie,
14Va trebui să te ferești:
Adică, să nu preacurvești.
15Să nu furi, de la nimenea.
16De-asemeni, grijă vei avea
Ca strâmb să nu mărturisești,
Pentru ca să-ți învinuiești
Aproapele – seamănul tău.
17Să nu poftești ce e al său:
Să nu poftești la casa lui,
Nici la nevasta omului;
Să nu poftești la robul său,
La roaba lui, la boul său;
Măgarul lui, să nu-l poftești
Și-asemenea, să nu dorești
Vreun lucru care e al său –
Care-i al seamănului tău.”
Spaima poporului – Legea altarului
18Poporul, tunete-auzea
Și trâmbița, când el privea
La flăcările muntelui,
Ce fumega în fața lui.
Privind această panoramă,
Poporul era plin de teamă
Și se ținea la depărtare.
19I-au zis lui Moise, drept urmare:
„Tu să vorbești, cu gura ta,
Iar noi, cu toți, te-om asculta
Căci nu mai vrem să-L auzim
Pe Domnul, pentru că pierim.”
20Moise a zis poporului:
„Nu vă speriați de-al Domnului,
Puternic glas, căci a venit,
Aici, pentru că a găsit
Cu cale ca pe fiecare,
Azi, să vă pună la-ncercare,
Și-n fața ochilor, mereu,
S-aveți frica de Dumnezeu;
În acest fel, să vă păziți
Ca să nu mai păcătuiți.”
21Poporul sta la depărtare,
Iar Moise, spre norul în care
Domnul era, s-a îndreptat,
22Iar Dumnezeu a cuvântat:
„Tu să vorbești, în acest fel,
Copiilor lui Israel:
„Voi toți, acum, v-ați dumirit
Cum că din ceruri v-am vorbit.
23Să nu cumva să îndrăzniți,
Ca dumnezei să zămisliți –
Din aur și argint – și-apoi,
Să-i puneți lângă Mine, voi!
Deci, voi – care sunteți ai Mei –
Nu făuriți alți dumnezei!”
24Altar, vreau să-Mi înalți tu, Mie.
Acesta, din pământ să fie,
Căci pe acest altar, socot
Să-ți aduci arderea-de-tot,
Jertfe de oi și boi, pe care
Le dai ca jertfe de mâncare.
Oriunde am să Mă găsesc –
Și de-al Meu nume-Mi amintesc –
Pe tine, te voi căuta
Și te voi binecuvânta.
25Dacă, din piatră, Îmi zidești
Altar, atunci, să nu cioplești
Pietrele lui, căci pângărit
Va fi, când dalta l-a cioplit.
26La el, nu vreau ca să te sui,
Pe trepte. Înaintea lui,
Nu trebuie să-ți dezvelești
Tu, goliciunea, când pășești.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca