Ezechiel 21
21
1Apoi, Cuvântul Domnului
2Îmi zise: „Fiu al omului,
Către Ierusalim privește
Și împotrivă le vorbește
Acelor locuri care sânt
Drept sfinte, pe al lui pământ!
Tu să mai prorocești la fel,
Apoi, contra lui Israel!
3Să spui dar, țării cea pe care
Neamul lui Israel o are:
„Așa vorbește Domnul: „Iată,
Nenorocirea se arată
Și-asupra ta acuma vine
Căci necaz mare am, pe tine.
Am să-Mi trag sabia și-apoi,
Din tine, Eu nimici-voi
Atât pe cel neprihănit
Cât și pe cel, rău, dovedit.
4Pentru că iată, Eu voiesc,
Din tine, ca să nimicesc
Atât pe cel neprihănit
Cât și pe cel, rău, dovedit.
Am să-Mi trag sabia și-apoi,
Urgie am s-aduc la voi,
Căci de la miazăzi-ncepând
Și-n miazănoapte ajungând,
Orice făptură întâlnită
Are să fie-atunci lovită.
5Orice făptură o să știe
Că Eu sunt Domnul, pe vecie,
Și că din teacă, sabia,
Eu Mi-am luat-o și-astfel ea
Nu se va-ntoarce înapoi.
6Tu, fiu al omului, apoi,
Să gemi de parcă ai avea
Rărunchi zdrobiți! De-asemenea,
Să gemi cu-amărăciune mare
În suflet, fără încetare!
Să gemi în fața tuturor!
Să gemi dar, sub privirea lor!
7De te vor întreba: „Ce este?”,
Tu spune-le: „Vine o veste…”
Atuncea când va veni ea,
Să știți că, parte, vor avea,
De spaimă, inimile toate.
Din suflete, nu vă veți scoate
Mâhnirea ce vă va cuprinde.
Mâinile vor începe-a prinde
Să tremure și să slăbească.
Genunchii au să se topească
Asemeni apei, negreșit.
„Iată că vine! A sosit!” –
Zice Acel care mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu.
8Apoi, Cuvântul Domnului
9Îmi zise: „Fiu al omului,
Du-te, acuma, și vestește
Și-n felu-acesta prorocește:
„Așa vorbește Domnul: „Iată
Ce fel de lucruri, vă așteaptă:
Da! Sabia e ascuțită
Și este bine lustruită.
10E ascuțită-n acest fel,
Căci este gata de măcel
Și lustruită ea se cere,
Ca să lucească cu putere!
O, sabie! Într-o clipire,
Toiagul cel de cârmuire,
Din mâna fiului meu – vai! –
Te-ai repezit ca să îl tai,
Care, precum se dovedește
Orișice lemn, nesocotește…
11A dat-o spre-a fi lustruită,
De mână ca să stea lipită.
E ascuțită sabia
Și lustruită este ea,
Căci să-narmeze se gătește,
Pe cel care măcelărește.
12Te vaietă, în gura mare,
Și strigă-apoi, cât poți de tare,
Tu, fiu al omului, căci ea –
Adică tocmai sabia –
E pregătită să pornească,
Pe-al Meu popor să îl lovească.
Ea-i împotriva celor cari
Sunt voievozi, fiind mai mari
În Israel, pentru că ei
Sunt dați drept pradă sabiei.
Dat sabiei, alături lor,
E și sărmanul Meu popor.
De-aceea tu, când prorocești,
Pe coapse ai să te lovești!
13Da. S-a făcut astă-ncercare
Și ce are să fie oare,
Dacă toiagul ce-a domnit –
Cari totul a nesocotit –
Va fi lovit de nimicire
Și șters va fi de peste fire?” –
A întrebat Cel cari mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu.
14„Tu, fiu al omului, vorbește,
Bate din mâini și prorocește!
Doresc să fie îndoite –
Ba chiar să fie întreite –
Acele lovituri pe care,
Ca să le dea, sabia are.
E sabia pentru măcel,
Este pentru războiul cel
Cari a fi mare se vădește,
Îi înconjoară și-i pândește
Din toate părțile deodată
Și fără milă se arată.
15Pentru că vreau să-i îngrozesc
În inimi și să înmulțesc
Numărul celor hărăziți
A fi de sabie loviți,
De-aceea tras-am sabia
Și-i voi amenința cu ea,
La toate porțile, de-ndată.
Vai! Ascuțită se arată,
Căci pregătită-i de măcel
Și fulgeră al ei oțel.
16Tu, sabie, precum se cere,
Strânge-ți întreaga ta putere!
Spre dreapta ta, întoarce-te!
Așa! Apoi, așează-te!
Te scoală iar, și nu mai sta!
Întoarce-te spre stânga ta!
Apoi, în juru-ți te rotește
Și-n toate părțile lovește!
17Iar Eu, atunci, de bucurie,
Din palme bat, și-a Mea urgie,
Așa am să o potolesc,
Pentru că Eu, Domnul, vorbesc!”
18Apoi, Cuvântul Domnului
19Îmi zise: „Fiu al omului,
Tu, două drumuri, să croiești,
Pe unde ai să te gândești
Să treacă sabia de-ndat’,
A celui care-i împărat
În Babilon! Să știi că ele –
Adică drumurile-acele –
Făcute trebuie să pară
Că ies doar din aceeași țară.
Să faci un semn ce să arate
Drumul ce duce spre-o cetate.
Ai grijă, semnul să îl pui
La începutul drumului.
20Un drum pe care îl croiești,
În așa fel să îl gândești,
Ca sabia s-o poți abate
Până la Raba, în cetate,
Până la fiii cei pe care
Amon, urmași, în lume-i are.
La celălalt să te gândești
Și-n așa fel să îl croiești,
Încât când vine sabia,
Să poată a ajunge ea
Pân’ la cetatea întărită
Care-i, Ierusalim, numită.
Astă cetate îngâmfată,
În Iuda, este așezată.
21Căci cel ce este împărat –
În Babilon încoronat –
Acum se află la răscruce
Și nu știe-ncotro s-apuce.
În față-i, două drumuri vede
Și tocmai de aceea șede
În al lor capăt și așteaptă
Să știe unde îl îndreaptă
Bobii. Săgeți a scuturat
Și terafimi a întrebat;
Chiar și ficatu-l cercetează
Să afle pe ce drum urmează
Să îl aleagă, ca să vie
Peste această-mpărăție.
22Drumul Ierusalimului
E sorțiul cel din dreapta lui.
Dacă ăst drum o să-l apuce
Și la Ierusalim se duce,
Berbeci va ridica și-apoi
Va scoate strigăt de război.
Cu-acei berbeci o să lovească
În porți, ca să le nimicească.
Șanțuri adânci vor fi săpate
Și-ntărituri vor fi-nălțate.
După ce fi-vor împlinite
Aceste lucruri hotărâte,
Va da porunci pentru măcel.
23Însă, toți cei din Israel
Voiesc aceste lucruri, toate,
Vrăjitorii a le socoate –
Ei, cari făcut-au mai ‘nainte,
Doar mincinoase jurăminte.
Dar împăratul – cel pe care
În frunte Babilonu-l are –
Își amintește – are știre –
Despre a lor nelegiuire
Și-n acest fel, toți acei inși
Ajunge-vor să fie prinși.
24De-aceea, Cel ce e mereu,
Domnul, precum și Dumnezeu
A zis: „Pentru că vă făliți
Că ați ajuns nelegiuiți,
Pentru că vreți a fi văzute
Fărădelegile făcute,
Pentru că-n toate căutați
Păcatele să v-arătați,
Pentru că faceți numai rele
Și-n urmă vă făliți cu ele,
Prinși o să fiți de mâna lui!
25Tu, domn al Israelului,
Tu care ești nelegiuit,
Aproape ești de-a fi lovit
De moarte. Iată că acum,
O zi sosește: e pe drum,
Căci făr’delegea s-a întins
Nespus și culmea a atins!”
26Iată ce-a zis Cel cari mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Jos mitra! Să se prăbușească!
Jos și cununa-mpărătească!
Nimic nu e cum e știut
Că fost-a de la început,
Tot ceea ce este plecat
Are să fie înălțat,
Iar ceea ce s-a dovedit
A fi-nălțat va fi smerit!
27Dau jos cununa, ne-ndoios!
O voi da jos! O voi da jos!
Dar acest lucru o să fie
Numai atunci când o să vie
Cel care are drept la ea
Și Îi voi spune să o ia.”
28„Tu, fiu al omului, vorbește
Și-n felu-acesta prorocește:
„Așa a zis Cel cari mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu,
Despre copiii cei pe care,
Amon, urmași, în lume-i are,
Precum și despre-a lor ocară:
„Scoasă e sabia, afară
Și de măcel e pregătită.
De nimicire-i lustruită.
E pregătită să lovească
Și trebuie să strălucească!
29Printre vedeniile care
Se dovedesc înșelătoare
Sau prorociile rostite
Cari mincinoase sunt vădite,
Am să te fac să cazi – să știi –
Și printre morți tu ai să fii,
Printre cei răi cari sunt ca tine,
A căror zi iată că vine,
Căci făr’delegea s-a întins
Nespus și culmea a atins!
30Pune-ți în teacă sabia,
Pentru că judecata Mea
Ți-o fac, unde ai fost făcut,
În țara-n care te-ai născut!
31În contra ta are să vie
Focul, aprins de-a Mea urgie
Și-a Mea mânie înfocată
Asupra ta va fi vărsată.
Pradă te dau, acelor care
Doar sfâșie fără-ncetare
Și cari, mânați de a lor fire,
Lucrează numai nimicire.
32De foc ai să fii ars apoi,
Iar al tău sânge, în șuvoi,
Mijlocul țări-o să-l stropească.
Ei n-au să își mai amintească
De tine-apoi, căci – negreșit –
Eu, Domnul, sunt Cel ce-a vorbit.”
Selectat acum:
Ezechiel 21: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca