Ezechiel 26
26
Prorocie împotriva Tirului și Sidonului
1În anu-al unsprezecele,
Când ziua-ntâia începea
În lună, eu m-am pomenit
Cum că la mine a venit,
Atunci, Cuvântul Domnului
2Și-mi zise: „Fiu al omului,
Tirul să râdă-a cutezat,
Zicând: „Ha! Ha!” – când s-a uitat
Către Ierusalim. „Lovită
Este acum și e zdrobită
Poarta popoarelor! Apoi,
Se vor întoarce înapoi,
La mine, toți. Voi fi bogat,
Iar el, doar un pustiu, uscat!”
3De-aceea, Cel care, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu,
Spusese: „Tirule, pe tine,
Eu am necaz, ia seama bine!
De-aceea, Eu voi arunca
Popoare multe-asupra ta.
Le-arunc peste-ale tale maluri,
Precum aruncă marea, valuri!
4Mândrele ziduri înălțate,
Atuncea, fi-vor dărâmate,
Iar turnurile – vei vedea –
Aceeași soartă vor avea.
Chiar și țărâna răspândită
În tine fi-va răzuită,
Astfel încât – fără-ndoială –
Ajunge-vei o stâncă goală.
5Tirul va rămânea în mare,
Asemeni unui loc din care
Se întind mreji, când se dorește
Să fie prins cât mai mult pește.
Va fi, după cuvântul Meu,
Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeu
Și astfel Tirul o să cadă
În mâna neamurilor, predă!
6Cetățile-n ținut aflate,
De sabie, vor fi tăiate.
Atuncea, are să se știe
Că Eu sunt Domnul, pe vecie.”
7Așa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Din miazănoapte aduc dar,
Peste al Tirului hotar,
Pe Nebucadențar, cel care,
În Babilon, este mai mare,
Căci el este încoronat
Peste-mpărați, ca împărat.
Cu o mulțime de popoare,
Cu călăreți, cu cai și care,
El, peste Tir, se repezește.
8Cetățile îi nimicește
Cu sabia. Șanțuri apoi,
Și-ntărituri pentru război,
În contra Tirului va face
Și-o să alunge a lui pace,
Căci scutul împăratului
Se va-nălța-mpotriva lui.
9Berbecii săi au să lovească
În ziduri, să le prăbușească,
Iar cu mașinile pe care
El – în puterea lui – le are
Și turnurile de cetate
Vor fi atuncea dărâmate.
10Numărul mare-al carelor
Stârni-va, cu roțile lor,
Praful ce-și lasă vălul lui
Pe zidurile Tirului.
De vuietele roților
Și de-ale călăreților,
Ajunge-vor cutremurate
Chiar zidurile din cetate,
Atunci când Nebucadențar
Va trece mândru-n al său car –
Prin porțile, în lături, date –
Urmat de ale lui armate.
11Cu caii, își va croi cale,
Prin toate ulițele tale
Și-al tău popor are să cadă
Tăișului sabiei, pradă.
Stâlpii care mândrie-ți sânt,
Cu toți cădea-vor la pământ.
12Averea are să ți-o ia
Și marfa de asemenea.
Casele îți vor fi surpate,
Iar zidurile, dărâmate.
Pietrele care te-au zidit,
Lemnul pe cari l-ai folosit,
Dar și țărâna din hotare,
Ți le va arunca în mare.
13Cântece n-au să se mai facă,
Iar glasul harfei o să tacă.
14Ai să ajungi – fără-ndoială –
Să fii numai o stâncă goală.
Tirul va rămânea în mare,
Asemeni unui loc din care
Se întind mreji, când se dorește
Să fie prins cât mai mult pește.
La loc, nu va mai fi zidit,
Căci Eu, Domnul, am glăsuit.
Așa va fi, cum am spus Eu,
Care sunt Domnul Dumnezeu.”
15Apoi, în ceea ce privește
Tirul, iată ce mai vorbește
Acela care, tot mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Ostroavele înspăimântate,
Atunci vor fi cutremurate
De vuietul scos peste fire
De-a ta grozavă prăbușire,
De țipătu-nfiorător
Din gurile răniților,
Precum și de măcelul care
Te macină, fără scăpare.
16Toți voievozi-aceia cari
Se dovedesc a fi mai mari,
Își lasă jilțul lui domnesc
Și straiul cel împărătesc –
Straiul care, cum e știut,
Doar la gherghef a fost cusut –
Și plini de spaimă, precum sânt,
Jos se așează, pe pământ.
Din a ta pricină-s speriați
Și sunt, de groază, clătinați.
17Cu toții au găsit cu cale
A-ți face-un cântec plin de jale
Și zic: „Ajuns-ai nimicit
Tu care fost-ai locuit
De către oamenii cei care
Știau călători pe mare!
O vai, cetate întărită,
Care pe mare-ai fost vestită,
Pentru că fost-ai cunoscută
Drept tare și foarte temută!
Vai! Iată că au nimicit-o
Cu toți cei care-au locuit-o
Și care groază răspândeau
În cei cari împrejur erau!
18În ziua-n care ai picat,
Ostroavele au tremurat,
În mare. Groaza le-a lovit,
Când au văzut al tău sfârșit.”
19Așa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Când peste tine am să viu
Să te prefac într-un pustiu –
Ca și cetățile lipsite
De oameni și nelocuite –
Adâncul, când îl voi sălta
Să șadă împotriva ta,
Când ape mari vor fi venit
Și te vor fi acoperit,
20Atunci în groapă te pogor,
Cu toți aceia care mor
Și te voi duce – bunăoară –
La oamenii de-odinioară.
În al adâncului pământ –
Unde singurătăți doar sânt,
Ce dăinuie o veșnicie –
Și al tău loc are să fie,
Ca să nu mai fi construită,
Să nu ajungi iar locuită
Și-astfel, nicicând să nu mai fii
În țara celor ce sunt vii.
21Iată dar, cu desăvârșire
Te nimicesc de peste fire.
Degeaba-n jur se vor uita,
Degeaba te vor căuta,
Pentru că nu vei fi aflată,
De către nimeni, niciodată.
Va fi după cuvântul Meu,
Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeu.”
Selectat acum:
Ezechiel 26: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca