Ezechiel 31
31
1Din anu-al unsprezecelea,
A treia lună începea.
Nu apucase să apună,
Încă, întâia zi din lună
Și-atunci, Cuvântul Domnului
2Îmi zise: „Fiu al omului,
Spune-i așa lui Faraon –
Cari în Egipt este pe tron –
Și-asemenea poporului
Care se află-n jurul lui:
„Cu cine te asemuiești
Tu, așa mare, precum ești?
3Asirianul se vădea
Un cedru falnic ce creștea
Îl al Libanului ținut.
Ramuri stufoase a avut;
Frunzișul său era umbros;
Tulpina i-a crescut, frumos,
Iar al său vârf s-a tot întins,
Până când norii a atins.
4Apa, să crească, l-a-ndemnat.
Apoi, adâncul l-a-nălțat,
Iar râurile îi udau
Răsadnița și-și trimiteau
Apa, copacilor pe care
Câmpia cea întinsă-i are.
5De-aceea s-a și ridicat
Tulpina lui și s-a-nălțat
Peste copacii cei pe care
Câmpia cea întinsă-i are.
Crengile lui s-au înmulțit
Și s-au întins, necontenit,
Din pricina apelor cari
Făcutu-l-au să dea lăstari.
6Fiarele câmpului veneau
La a lui umbră și fătau.
Sub umbra lui, au mai venit
Popoarele de-au locuit,
Iar păsările cerului
Și-au făcut cuib în frunza lui.
7Era bogat și rămuros
Și prin mărime-a fost frumos,
Căci a avut rădăcini cari
Erau înfipte-n ape mari.
8Cedrii de care era plină
Chiar a lui Dumnezeu grădină,
Să îl întreacă, nu puteau.
Nici chiparoșii nu erau
Asemenea crengilor lui.
Cu ramurile cedrului,
Nici un platan nu se vădea
Că poate sta alăturea.
Nici un copac din cei pe care
Grădina Domnului îi are,
În frumusețe, n-a putut –
Nicicum – să îl fi întrecut.
9Căci l-am făcut foarte frumos,
Fiind atât de rămuros,
Încât fusese pizmuit
De toți copacii, negreșit –
De toți copacii înălțați
Cari în Eden erau aflați –
Copaci de care era plină
Toată-a lui Dumnezeu grădină.
10De-aceea, Cel care, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu
A cuvântat în acest fel:
„Pentru că s-a vădit că el
Tulpină-naltă a avut;
Pentru că vârf el și-a făcut
Și pân’ la nori s-a înălțat;
Pentru că i s-a îngâmfat
Inima-ndată, de mândrie,
De cât de-nalt putea să fie,
11L-am lăsat pradă mâinilor
Viteazului neamurilor,
Care-i va face, cu dreptate,
Doar după a lui răutate,
Pentru că Eu l-am izgonit.
12Străinii care au venit –
Cari se vădesc a fi sub soare
Drept parte din niște popoare
Cari cele mai grozave sânt,
Din țările de pe pământ –
S-au repezit și l-au tăiat
Și-n urmă ei l-au lepădat.
În munți, crengile i-au căzut
Și-n urmă văile-au umplut.
Puhoaiele când s-au umflat,
Ale lui ramuri le-au sfărmat.
Popoarele pământului
Plecară de la umbra lui.
De toți, ajuns-a părăsit.
13Pe-ale lui resturi, au venit
Doar fiarele pământului
Și păsările cerului
Și și-au făcut culcuș în ele,
Stând între ramurile-acele.
14Aceste se vor fi-ntâmplat
Pentru ca astfel, niciodat’,
Să nu mai fie îngâmfați
Copacii toți ce sunt aflați
Chiar lângă malul apelor,
Din pricina mărimii lor,
Și nici stejarii înălțați
Care de nori sunt mângâiați
Fiind udați de apa lor,
Pentru că-n rândul morților
Copaci-aceștia au să cadă
Și se vor pomeni drept pradă
Adâncului pământului –
Printre copiii omului –
Cu toți acei cari, bunăoară,
În groapă-ajung de se coboară.”
15Așa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Când a venit ziua în care
Ajuns-a ca să se pogoare
În locuința morților,
Drumul am dat bocetelor
Și jale-n jur am răspândit.
Adâncul l-am acoperit,
Iar apele râurilor
Opritu-le-am în matca lor.
Libanul, Eu l-am întristat
Și toți copacii s-au uscat,
Pe-ntreg întinsul câmpului –
Și toate, din pricina lui.
16De vuietul ce s-a făcut
Atuncea când el a căzut,
Popoare s-au cutremurat,
Pentru că Eu l-am aruncat
În locuința morților,
Fiind asemenea celor
Care în groapă se pogoară.
În felu-acesta, bunăoară –
Chiar în adâncuri de pământ –
Copacii cari în Eden sânt
S-au mângâiat – cei mai frumoși,
Mai buni și cei mai rămuroși
Cari în Liban erau aflați
Și cari de ape sunt udați.
17S-au pogorât cu el, ușor,
În locuința morților,
Și ei, la cei ce sunt pieriți
Fiind de sabie loviți
Și care drept braț îi slujeau,
Căci la a lui umbră ședeau.
18Cu cine, oare, ai putea
Tu, să fii pus, alăturea,
Dintre copacii înălțați
Care sunt în Eden aflați?
Dar totuși, fi-vei aruncat
Ca și cei care s-au aflat
În al Edenului ținut
Și-n acest fel vei fi căzut
În al adâncului pământ,
Cu cei care-mprejur nu sânt
Tăiați, și cu cei ce-s pieriți,
Fiind de sabie loviți.
Iată dar, ce e Faraon –
Cari în Egipt este pe tron –
Cu toți cei cari îl însoțesc
Și împrejuru-i se găsesc” –
A zis Acel care, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu.
Selectat acum:
Ezechiel 31: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca