Ezechiel 46
46
1Așa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Să știți că poarta cea pe care
Curtea din interior o are –
Și e aflată-n răsărit –
Va fi închisă, negreșit,
În șase zile numărate
Care de lucru sunt lăsate.
Dar s-o deschideți de îndat’,
Când vine ziua de Sabat.
Aveți s-o mai deschideți voi
Și-n zilele lunilor noi.
2Acela care o să fie
Drept domnitor, are să vie
Pe drumul tinzii cea pe care
Poarta de dinafar’ o are.
Lângă ușorii porții, el
Poate să se așeze-astfel.
Apoi, preoții o să ia
Jertfele ce o să le dea:
Jertfele care se socot
A fi drept ardere de tot,
Precum și cele cu menire
De jertfe pentru mulțumire.
În pragul porții stând, astfel,
Trebuie să se-nchine el,
Și va ieși apoi, afară,
Iar poarta se va-nchide iară,
Până când o să se-nsereze.
3Poporul țări-o să urmeze
Să se închine Domnului,
În zilele Sabatului
Și de asemenea, apoi,
În zilele lunilor noi,
Căci merge-va, pentru-nchinare,
În fața porții la intrare.
4Jertfele care se socot
A fi drept ardere de tot,
Care de domnitor sunt date –
Întotdeauna, în Sabate –
Sunt un berbec și șase miei.
Fără cusur să fie ei.
5În urmă, daru-acela care
O să îl dea pentru mâncare,
O efă trebuie-a avea
Și pentru un berbec să-l dea.
Un dar de bună voie, el
Va da, de fiecare miel,
Iar la o efă, va avea,
Un hin de untdelemn să dea.
6Iată ce o să dea apoi,
Când va fi ziua lunii noi:
Să dăruiască un vițel –
Fără cusur să fie el –
Cu un berbec și șase miei;
Fără cusur să fie ei.
7În urmă, daru-acele care
O să îl dea pentru mâncare,
De-o efă e, la un vițel.
La un berbec, este la fel;
Pentru un miel, să dăruiască
Atâta cât o să voiască,
Iar la o efă va avea
Un hin de untdelemn să dea.
8Acela care o să fie
Drept domnitor, are să vie
Pe drumul tinzii cea pe care
Poarta de dinafar’ o are.
Tot pe același drum apoi,
Se va întoarce înapoi.
9Când oamenii poporului
Au să se-nchine Domnului,
La sărbători, cel care vine
Ca Domnului să se închine,
Intrând prin poarta așezată
Spre miazănoapte îndreptată,
După ce-o să se-nchine el,
Când va pleca omul acel
Are-a ieși pe poarta care
Partea de miazăzi o are.
Însă acela care vine
Și Domnului o să se-nchine,
Intrând prin poarta așezată
Ce e spre miazăzi-ndreptată,
După ce-o să se-nchine el,
Când va pleca omul acel
Are-a ieși prin poarta care
Partea de miazănoapte-o are,
Pentru că nu trebuie-apoi,
Să se întoarcă înapoi
Prin poarta ce o folosise
Când, să se-nchine, el venise,
Ci înainte se va duce,
Spre altă poartă să apuce.
10Cel care este domnitor
Să intre cu al său popor
Și-apoi, când va ieși, la fel,
Să iasă-alăturea de el.
11Când sărbătorile-au să vie
Și praznice când au să fie,
Iată cum fi-va darul care
Trebuie dat pentru mâncare:
O efă e, la un vițel;
La un berbec, este la fel;
Pentru un miel, să dăruiți
Atâta cât o să voiți,
Iar la o efă să luați
Un hin de untdelemn să dați.
12Când domnitorul o să vrea,
O ardere de tot, să dea,
De bună voie, Domnului –
Spre slava și spre cinstea Lui –
Sau dă o jertfă cu menire
De jertfă pentru mulțumire,
Să se deschidă, negreșit,
Poarta de către răsărit,
Iar el să-și ducă, de îndat’,
Jertfa, ca-n ziua de Sabat.
După ce va ieși afară,
Poarta se va închide iară.
13O ardere de tot, apoi,
O să Îi dați Domnului voi,
În fiecare zi. Astfel,
Îi veți aduce câteun miel
De-un an, când zorii au să vie.
Mielul, fără cusur, să fie.
14La el, va fi adăugat
Și darul de mâncare dat.
A șasea parte să se ia,
Din efă, când o să se dea
Darul ce este rânduit.
Cu untdelemn va fi-nsoțit,
Căci dintr-un hin o să se ia
A treia parte, să se dea,
Spre-a se stropi, în acest fel,
Floarea făini-apoi, cu el.
Acesta este darul care
Trebuie dat pentru mâncare
Și e o lege, să se știe,
Care va ține pe vecie,
Privind darul ce e adus
Și-n fața Domnului e pus!
15În fiecare dimineață
Venită peste-a lumii față,
Veți da un miel și darul care
Este menit pentru mâncare,
La care trebuie, apoi,
Și untdelemn să puneți voi.
O ardere de tot să fie
Toate acestea, pe vecie.”
16Așa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Dacă cel care-i domnitor
Va da un dar, feciorilor,
Pe care el are să-l ia
Din moștenirea ce-o avea,
Darul acela o să fie
Al fiilor săi, pe vecie,
Ca o moșie căpătată,
Prin drept de moștenire dată.
17Dar dacă el are să ia
Din moștenirea lui, să dea
Un dar, aceluia pe care,
Drept slujitor al său îl are,
Slujbașul – darul – îl va ține
Până la vremea-n care vine
Anul cel slobod, iar apoi,
Darul se-ntoarce înapoi,
La domnitor. Doar fiii lui,
Din moștenirea tatălui,
Putea-vor ca să stăpânească
Ceea ce au să dobândească.
18Cel care este domnitor
Nu va lua de la popor,
Nimic din ce se dovedește
Cum că poporul stăpânește.
Nu-i va lua poporului,
Nimica, din moșia lui,
Ci tot ceea ce o să dea
Fiilor săi, are să ia
Numai din partea cea pe care
În stăpânire el o are,
Pentru ca nimeni, niciodat’,
Să nu fie îndepărtat
Din moștenirea lui. Mereu,
Rămâne-va poporul Meu,
Stăpân, astfel, pe-a lui moșie
Și-nlăturat nu o să fie!”
19M-a dus către intrarea-aflată
Chiar lângă poartă așezată,
Și-n sfintele odăi apoi
În acest fel ajuns-am noi.
Aste odăi ce-au fost sfințite
Sunt, preoților, rânduite.
Odăile le foloseau
Cei cari în miazănoapte atau.
Un loc, văzut-am, când m-am dus,
Acolo-n spate, spre apus.
20Atuncea, el a glăsuit:
„Locul pe care l-ai zărit
E locul dat preoților,
Spre-a fierbe carnea jertfelor
Ce au să aibă drept menire
De vină și de ispășire.
Și darurile de mâncare
Ce le aduce fiecare,
În acel loc, coapte-au să fie.
În acest fel, n-au să mai vie
În curtea cea de dinafară,
Ca să sfințească apoi, iară,
Întreg poporul adunat,
Prin darurile ce s-au dat.”
21În urmă, el m-a luat iară
Și-n curtea cea de dinafară,
După aceea, am fost dus
Și ca să trec, eu am fost pus,
Pe lângă colțurile care –
Patru la număr – ea le are.
În felu-acesta, am văzut
Precum că curtea a avut
Încă o curte așezată,
La fiecare colț aflată.
22În cele patru colțuri care
Le avusese curtea mare,
Sunt alte curți înșiruite,
Curți care fost-au despărțite.
Treizeci de coți aveau, lățime
Și patruzeci de coți, lungime.
Toate doar o măsură-aveau
Și-a fi în colțuri se vădeau.
23Curțile-acelea, negreșit,
Tot câte patru s-au brodit
De câte-un zid înconjurate.
Mai multe vetre-au fost aflate
Chiar la piciorul zidului –
Pentru gătit – în jurul lui.
24El mi-a vorbit apoi: „Să știi
Că astea sunt bucătării.
Aici, cei care se vădesc
În slujba casei, trebuiesc
Să fiarbă carnea jertfelor
Aduse de către popor.”
Selectat acum:
Ezechiel 46: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Ezechiel 46
46
1Așa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Să știți că poarta cea pe care
Curtea din interior o are –
Și e aflată-n răsărit –
Va fi închisă, negreșit,
În șase zile numărate
Care de lucru sunt lăsate.
Dar s-o deschideți de îndat’,
Când vine ziua de Sabat.
Aveți s-o mai deschideți voi
Și-n zilele lunilor noi.
2Acela care o să fie
Drept domnitor, are să vie
Pe drumul tinzii cea pe care
Poarta de dinafar’ o are.
Lângă ușorii porții, el
Poate să se așeze-astfel.
Apoi, preoții o să ia
Jertfele ce o să le dea:
Jertfele care se socot
A fi drept ardere de tot,
Precum și cele cu menire
De jertfe pentru mulțumire.
În pragul porții stând, astfel,
Trebuie să se-nchine el,
Și va ieși apoi, afară,
Iar poarta se va-nchide iară,
Până când o să se-nsereze.
3Poporul țări-o să urmeze
Să se închine Domnului,
În zilele Sabatului
Și de asemenea, apoi,
În zilele lunilor noi,
Căci merge-va, pentru-nchinare,
În fața porții la intrare.
4Jertfele care se socot
A fi drept ardere de tot,
Care de domnitor sunt date –
Întotdeauna, în Sabate –
Sunt un berbec și șase miei.
Fără cusur să fie ei.
5În urmă, daru-acela care
O să îl dea pentru mâncare,
O efă trebuie-a avea
Și pentru un berbec să-l dea.
Un dar de bună voie, el
Va da, de fiecare miel,
Iar la o efă, va avea,
Un hin de untdelemn să dea.
6Iată ce o să dea apoi,
Când va fi ziua lunii noi:
Să dăruiască un vițel –
Fără cusur să fie el –
Cu un berbec și șase miei;
Fără cusur să fie ei.
7În urmă, daru-acele care
O să îl dea pentru mâncare,
De-o efă e, la un vițel.
La un berbec, este la fel;
Pentru un miel, să dăruiască
Atâta cât o să voiască,
Iar la o efă va avea
Un hin de untdelemn să dea.
8Acela care o să fie
Drept domnitor, are să vie
Pe drumul tinzii cea pe care
Poarta de dinafar’ o are.
Tot pe același drum apoi,
Se va întoarce înapoi.
9Când oamenii poporului
Au să se-nchine Domnului,
La sărbători, cel care vine
Ca Domnului să se închine,
Intrând prin poarta așezată
Spre miazănoapte îndreptată,
După ce-o să se-nchine el,
Când va pleca omul acel
Are-a ieși pe poarta care
Partea de miazăzi o are.
Însă acela care vine
Și Domnului o să se-nchine,
Intrând prin poarta așezată
Ce e spre miazăzi-ndreptată,
După ce-o să se-nchine el,
Când va pleca omul acel
Are-a ieși prin poarta care
Partea de miazănoapte-o are,
Pentru că nu trebuie-apoi,
Să se întoarcă înapoi
Prin poarta ce o folosise
Când, să se-nchine, el venise,
Ci înainte se va duce,
Spre altă poartă să apuce.
10Cel care este domnitor
Să intre cu al său popor
Și-apoi, când va ieși, la fel,
Să iasă-alăturea de el.
11Când sărbătorile-au să vie
Și praznice când au să fie,
Iată cum fi-va darul care
Trebuie dat pentru mâncare:
O efă e, la un vițel;
La un berbec, este la fel;
Pentru un miel, să dăruiți
Atâta cât o să voiți,
Iar la o efă să luați
Un hin de untdelemn să dați.
12Când domnitorul o să vrea,
O ardere de tot, să dea,
De bună voie, Domnului –
Spre slava și spre cinstea Lui –
Sau dă o jertfă cu menire
De jertfă pentru mulțumire,
Să se deschidă, negreșit,
Poarta de către răsărit,
Iar el să-și ducă, de îndat’,
Jertfa, ca-n ziua de Sabat.
După ce va ieși afară,
Poarta se va închide iară.
13O ardere de tot, apoi,
O să Îi dați Domnului voi,
În fiecare zi. Astfel,
Îi veți aduce câteun miel
De-un an, când zorii au să vie.
Mielul, fără cusur, să fie.
14La el, va fi adăugat
Și darul de mâncare dat.
A șasea parte să se ia,
Din efă, când o să se dea
Darul ce este rânduit.
Cu untdelemn va fi-nsoțit,
Căci dintr-un hin o să se ia
A treia parte, să se dea,
Spre-a se stropi, în acest fel,
Floarea făini-apoi, cu el.
Acesta este darul care
Trebuie dat pentru mâncare
Și e o lege, să se știe,
Care va ține pe vecie,
Privind darul ce e adus
Și-n fața Domnului e pus!
15În fiecare dimineață
Venită peste-a lumii față,
Veți da un miel și darul care
Este menit pentru mâncare,
La care trebuie, apoi,
Și untdelemn să puneți voi.
O ardere de tot să fie
Toate acestea, pe vecie.”
16Așa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Dacă cel care-i domnitor
Va da un dar, feciorilor,
Pe care el are să-l ia
Din moștenirea ce-o avea,
Darul acela o să fie
Al fiilor săi, pe vecie,
Ca o moșie căpătată,
Prin drept de moștenire dată.
17Dar dacă el are să ia
Din moștenirea lui, să dea
Un dar, aceluia pe care,
Drept slujitor al său îl are,
Slujbașul – darul – îl va ține
Până la vremea-n care vine
Anul cel slobod, iar apoi,
Darul se-ntoarce înapoi,
La domnitor. Doar fiii lui,
Din moștenirea tatălui,
Putea-vor ca să stăpânească
Ceea ce au să dobândească.
18Cel care este domnitor
Nu va lua de la popor,
Nimic din ce se dovedește
Cum că poporul stăpânește.
Nu-i va lua poporului,
Nimica, din moșia lui,
Ci tot ceea ce o să dea
Fiilor săi, are să ia
Numai din partea cea pe care
În stăpânire el o are,
Pentru ca nimeni, niciodat’,
Să nu fie îndepărtat
Din moștenirea lui. Mereu,
Rămâne-va poporul Meu,
Stăpân, astfel, pe-a lui moșie
Și-nlăturat nu o să fie!”
19M-a dus către intrarea-aflată
Chiar lângă poartă așezată,
Și-n sfintele odăi apoi
În acest fel ajuns-am noi.
Aste odăi ce-au fost sfințite
Sunt, preoților, rânduite.
Odăile le foloseau
Cei cari în miazănoapte atau.
Un loc, văzut-am, când m-am dus,
Acolo-n spate, spre apus.
20Atuncea, el a glăsuit:
„Locul pe care l-ai zărit
E locul dat preoților,
Spre-a fierbe carnea jertfelor
Ce au să aibă drept menire
De vină și de ispășire.
Și darurile de mâncare
Ce le aduce fiecare,
În acel loc, coapte-au să fie.
În acest fel, n-au să mai vie
În curtea cea de dinafară,
Ca să sfințească apoi, iară,
Întreg poporul adunat,
Prin darurile ce s-au dat.”
21În urmă, el m-a luat iară
Și-n curtea cea de dinafară,
După aceea, am fost dus
Și ca să trec, eu am fost pus,
Pe lângă colțurile care –
Patru la număr – ea le are.
În felu-acesta, am văzut
Precum că curtea a avut
Încă o curte așezată,
La fiecare colț aflată.
22În cele patru colțuri care
Le avusese curtea mare,
Sunt alte curți înșiruite,
Curți care fost-au despărțite.
Treizeci de coți aveau, lățime
Și patruzeci de coți, lungime.
Toate doar o măsură-aveau
Și-a fi în colțuri se vădeau.
23Curțile-acelea, negreșit,
Tot câte patru s-au brodit
De câte-un zid înconjurate.
Mai multe vetre-au fost aflate
Chiar la piciorul zidului –
Pentru gătit – în jurul lui.
24El mi-a vorbit apoi: „Să știi
Că astea sunt bucătării.
Aici, cei care se vădesc
În slujba casei, trebuiesc
Să fiarbă carnea jertfelor
Aduse de către popor.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca