Ezechiel 7
7
1Apoi, cuvântul Domnului
2Îmi zise: „Fiu al omului,
Atent ascultă glasul Meu!
Așa vorbește Dumnezeu,
Asupra țării cea pe care
Neamul lui Israel o are:
„Iată, sfârșitul a venit
Asupra țării, negreșit!
În cele patru margini care
Închipuie-ale ei hotare,
Sosit-a vremea de sfârșit!
3Acum, sfârșitul ți-a venit,
Pentru că împotriva ta,
Întinsă, mâna Mea va sta.
Eu judec faptele pe care
Le-ai săvârșit, fără-ncetare.
Te pedepsesc, căci am văzut
Ce urâciuni mari ai făcut.
4În ai Mei ochi, loc, mila n-are
Și n-ai să capeți îndurare,
Pentru că iată, Eu voiesc –
Acuma – să te pedepsesc,
Căci faptele ce-au fost făcute,
În fața Mea sunt cunoscute.
Pedeapsa ai să o primești,
Cu toate că tu te găsești
În mijlocul păcatelor,
Precum și-a urâciunilor –
Care de tine-au fost făcute –
Și-ar trebui să te ajute.
Atunci, vei ști că Domn sunt Eu.”
5Așa vorbește Dumnezeu:
„Iată că vine peste fire –
Acuma – o nenorocire!
Nicicând n-a mai fost întâlnită
Și este nemaipomenită!
6Iată că vine, negreșit!
Vine, acum, al tău sfârșit!
El se trezește și va sta,
Acuma, împotriva ta!
Află dar că al tău sfârșit,
Acuma, chiar a și venit!
7Locuitor al țării, iată,
Sfârșitul tău acum se-arată!
Iată că este vremea când
Te-ai pomenit și tu, la rând!
E vremea! Vine ziua-n care,
Pe munți, va fi un necaz mare!
Zi de necaz, ea o să fie
Și nicidecum de bucurie!
8Acum, Îmi voi vărsa urgia
Și Îmi voi potoli mânia.
Voi judeca faptele rele
Și-ți dau pedeapsă, după ele.
Toate minciunile rostite
Au să îți fie pedepsite.
9În ai Mei ochi, loc, mila n-are
Și n-ai să capeți îndurare,
Pentru că, iată, Eu voiesc,
Acuma, să te pedepsesc,
Căci faptele ce-au fost făcute,
În fața Mea sunt cunoscute.
Pedeapsa ai să o primești,
Cu toate că tu te găsești
În mijlocul păcatelor,
Precum și-a urâciunilor
Care de tine-au fost făcute
Și-ar trebui să te ajute.
Atunci veți ști că Domn sunt Eu
Și Cel ce vă lovesc mereu!
10Iată că vine ziua când
Te pomenești și tu, la rând!
Iată, toiagul înflorește!
Iată, mândria odrăslește!
11Ce mare-i silnicia! Iată,
Ce mult ajunse-a fi-nălțată,
Încât toiag s-a pomenit,
Al răutății! Negreșit,
Nimic nu va mai rămânea
Din ei și de asemenea,
Nimica, nici din gloata lor
Sau din belșugu-averilor!
În urmă, n-o să se găsească
Nimeni care să îi bocească!
12Iată că vremea se-mplinește,
Iar acea zi, acum, sosește!
Să nu se supere cel care
Aduce marfă, spre vânzare!
Să nu se bucure nici cel
Cari cumpăra-va de le el!
Căci izbucnește-acum mânia
Și se va revărsa urgia,
Peste a lor mulțime mare.
13Nu! Vânzătorul nu mai are
Putință de-a primi apoi,
Ceea ce a vândut, ‘napoi,
Chiar dacă el ar mai putea
Ca printre cei vii să mai stea.
Căci prorocia îndreptată
Spre-a lor mulțime, neschimbată
Va fi și astfel, nimenea,
În viață, nu va rămânea.
14Trâmbița sune, negreșit,
Căci totul este pregătit!
Însă la luptă, nimenea
Nu merge; căci urgia Mea
Va izbucni, nimicitor,
Asupra adunării lor.
15Afară, umblă sabia,
Iar ciuma și cu foametea
S-au însoțit și au luat
Casele-n rând, la colindat!
Cel ce-i în câmp, mort va cădea,
Căci o să-l taie sabia.
Viețile celor din cetate
Nu vor putea a fi cruțate,
Căci ciuma și cu foametea
A lor suflare au s-o ia.
16Fugarii care reușesc
Să scape, se adăpostesc
Pe munți. Cu niște porumbei
Ai văilor, seamănă ei,
Căci vaiete și tânguire,
Scot pentru-a lor nelegiuire.
17Ale lor brațe au slăbit;
Genunchi-apoi li s-au topit,
Precum aburul apelor.
18Sacii încing mijlocul lor,
Iar groaza ce s-a arătat,
Pe-ale lor fețe s-a lăsat.
Fețele toate-s chinuite
Și cu rușine-acoperite,
Iar capetele lor, pletoase,
Acum ajuns-au a fi rase.
19Argintul au să îl zvârlească
Pe ulițe și-au să-i scârbească
Aurul ce l-au adunat.
Argint și aur ar fi dat,
Dar aurul și-argintul n-are
Putința de-a le da scăpare,
În ziua-n care o să vie
A Domnului mare urgie.
Argintul, aurul lor tot,
Nu sunt în stare și nu pot
Să sature sufletul lor;
Nici golul măruntaielor
Nu pot să-l umple, niciodat’;
Căci aurul i-a aruncat
În marea lor nelegiuire,
Cu-a lor nesățioasă fire.
20Se tot făleau, în a lor viață,
Doar cu podoaba lor măreață,
Cu care-n urmă au făcut
Icoanele ce le-au avut –
Icoana urâciunilor,
Precum și-a idolilor lor.
De-aceea, iată ce voi face:
În scârbă doar, le-o voi preface.
21O dau, de jaf, străinilor,
Pradă nelegiuiților
Pământului, s-o pângărească
Mereu și să o jefuiască.
22Îmi întorc fața de la ei
Și-i las pe oamenii acei.
Îmi las Locașul Meu cel sfânt
Care-i aflat pe-al lor pământ,
Ca să ajungă pângărit
De prădători și jefuit.
În el, ei au să năvălească
Și au ca să Mi-l pângărească.
23Haideți! Grăbiți-vă! Veniți
Și lanțuri, voi să pregătiți!
Căci plină e, de dă pe-afară,
Doar cu omoruri, biata țară!
Cetatea a ajuns să fie
Plină – acum – de silnicie.
24Popoarele cele mai rele,
Am să le-aduc, fiindcă ele,
În stăpânire, vor putea,
Casele lor, ca să le ia.
Mândria celor tari, voiesc –
Acuma – să o stăvilesc.
Locașurile lor – vădite
Drept sfinte – fi-vor pângărite.
25Vine prăpădul! Ei își cată,
Scăparea, dar ea nu se-arată!
26Nenorocirile ce vin
Asupra lor, șireag se țin.
Zvon după zvon aduce știre,
Mereu, doar de nenorocire.
Ei, pe proroci, i-au căutat
Și cer vedenii, ne-ncetat.
Dar iată că ai lor preoți
Nu mai știu Legea și-apoi toți
Bătrânii lor, de-asemenea,
Nu mai pot, sfaturi, ca să dea.
27Jelește cel ce-i împărat,
Iar voievodul e speriat.
Tremură brațele pe care
Poporul bietei țări le are.
Eu le voi face tuturor,
Doar după umbletele lor.
Căci după cuviință dreaptă,
E judecata ce-i așteaptă.
În acest fel, vor ști mereu,
Precum că Domnul, sunt doar Eu.”
Selectat acum:
Ezechiel 7: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Ezechiel 7
7
1Apoi, cuvântul Domnului
2Îmi zise: „Fiu al omului,
Atent ascultă glasul Meu!
Așa vorbește Dumnezeu,
Asupra țării cea pe care
Neamul lui Israel o are:
„Iată, sfârșitul a venit
Asupra țării, negreșit!
În cele patru margini care
Închipuie-ale ei hotare,
Sosit-a vremea de sfârșit!
3Acum, sfârșitul ți-a venit,
Pentru că împotriva ta,
Întinsă, mâna Mea va sta.
Eu judec faptele pe care
Le-ai săvârșit, fără-ncetare.
Te pedepsesc, căci am văzut
Ce urâciuni mari ai făcut.
4În ai Mei ochi, loc, mila n-are
Și n-ai să capeți îndurare,
Pentru că iată, Eu voiesc –
Acuma – să te pedepsesc,
Căci faptele ce-au fost făcute,
În fața Mea sunt cunoscute.
Pedeapsa ai să o primești,
Cu toate că tu te găsești
În mijlocul păcatelor,
Precum și-a urâciunilor –
Care de tine-au fost făcute –
Și-ar trebui să te ajute.
Atunci, vei ști că Domn sunt Eu.”
5Așa vorbește Dumnezeu:
„Iată că vine peste fire –
Acuma – o nenorocire!
Nicicând n-a mai fost întâlnită
Și este nemaipomenită!
6Iată că vine, negreșit!
Vine, acum, al tău sfârșit!
El se trezește și va sta,
Acuma, împotriva ta!
Află dar că al tău sfârșit,
Acuma, chiar a și venit!
7Locuitor al țării, iată,
Sfârșitul tău acum se-arată!
Iată că este vremea când
Te-ai pomenit și tu, la rând!
E vremea! Vine ziua-n care,
Pe munți, va fi un necaz mare!
Zi de necaz, ea o să fie
Și nicidecum de bucurie!
8Acum, Îmi voi vărsa urgia
Și Îmi voi potoli mânia.
Voi judeca faptele rele
Și-ți dau pedeapsă, după ele.
Toate minciunile rostite
Au să îți fie pedepsite.
9În ai Mei ochi, loc, mila n-are
Și n-ai să capeți îndurare,
Pentru că, iată, Eu voiesc,
Acuma, să te pedepsesc,
Căci faptele ce-au fost făcute,
În fața Mea sunt cunoscute.
Pedeapsa ai să o primești,
Cu toate că tu te găsești
În mijlocul păcatelor,
Precum și-a urâciunilor
Care de tine-au fost făcute
Și-ar trebui să te ajute.
Atunci veți ști că Domn sunt Eu
Și Cel ce vă lovesc mereu!
10Iată că vine ziua când
Te pomenești și tu, la rând!
Iată, toiagul înflorește!
Iată, mândria odrăslește!
11Ce mare-i silnicia! Iată,
Ce mult ajunse-a fi-nălțată,
Încât toiag s-a pomenit,
Al răutății! Negreșit,
Nimic nu va mai rămânea
Din ei și de asemenea,
Nimica, nici din gloata lor
Sau din belșugu-averilor!
În urmă, n-o să se găsească
Nimeni care să îi bocească!
12Iată că vremea se-mplinește,
Iar acea zi, acum, sosește!
Să nu se supere cel care
Aduce marfă, spre vânzare!
Să nu se bucure nici cel
Cari cumpăra-va de le el!
Căci izbucnește-acum mânia
Și se va revărsa urgia,
Peste a lor mulțime mare.
13Nu! Vânzătorul nu mai are
Putință de-a primi apoi,
Ceea ce a vândut, ‘napoi,
Chiar dacă el ar mai putea
Ca printre cei vii să mai stea.
Căci prorocia îndreptată
Spre-a lor mulțime, neschimbată
Va fi și astfel, nimenea,
În viață, nu va rămânea.
14Trâmbița sune, negreșit,
Căci totul este pregătit!
Însă la luptă, nimenea
Nu merge; căci urgia Mea
Va izbucni, nimicitor,
Asupra adunării lor.
15Afară, umblă sabia,
Iar ciuma și cu foametea
S-au însoțit și au luat
Casele-n rând, la colindat!
Cel ce-i în câmp, mort va cădea,
Căci o să-l taie sabia.
Viețile celor din cetate
Nu vor putea a fi cruțate,
Căci ciuma și cu foametea
A lor suflare au s-o ia.
16Fugarii care reușesc
Să scape, se adăpostesc
Pe munți. Cu niște porumbei
Ai văilor, seamănă ei,
Căci vaiete și tânguire,
Scot pentru-a lor nelegiuire.
17Ale lor brațe au slăbit;
Genunchi-apoi li s-au topit,
Precum aburul apelor.
18Sacii încing mijlocul lor,
Iar groaza ce s-a arătat,
Pe-ale lor fețe s-a lăsat.
Fețele toate-s chinuite
Și cu rușine-acoperite,
Iar capetele lor, pletoase,
Acum ajuns-au a fi rase.
19Argintul au să îl zvârlească
Pe ulițe și-au să-i scârbească
Aurul ce l-au adunat.
Argint și aur ar fi dat,
Dar aurul și-argintul n-are
Putința de-a le da scăpare,
În ziua-n care o să vie
A Domnului mare urgie.
Argintul, aurul lor tot,
Nu sunt în stare și nu pot
Să sature sufletul lor;
Nici golul măruntaielor
Nu pot să-l umple, niciodat’;
Căci aurul i-a aruncat
În marea lor nelegiuire,
Cu-a lor nesățioasă fire.
20Se tot făleau, în a lor viață,
Doar cu podoaba lor măreață,
Cu care-n urmă au făcut
Icoanele ce le-au avut –
Icoana urâciunilor,
Precum și-a idolilor lor.
De-aceea, iată ce voi face:
În scârbă doar, le-o voi preface.
21O dau, de jaf, străinilor,
Pradă nelegiuiților
Pământului, s-o pângărească
Mereu și să o jefuiască.
22Îmi întorc fața de la ei
Și-i las pe oamenii acei.
Îmi las Locașul Meu cel sfânt
Care-i aflat pe-al lor pământ,
Ca să ajungă pângărit
De prădători și jefuit.
În el, ei au să năvălească
Și au ca să Mi-l pângărească.
23Haideți! Grăbiți-vă! Veniți
Și lanțuri, voi să pregătiți!
Căci plină e, de dă pe-afară,
Doar cu omoruri, biata țară!
Cetatea a ajuns să fie
Plină – acum – de silnicie.
24Popoarele cele mai rele,
Am să le-aduc, fiindcă ele,
În stăpânire, vor putea,
Casele lor, ca să le ia.
Mândria celor tari, voiesc –
Acuma – să o stăvilesc.
Locașurile lor – vădite
Drept sfinte – fi-vor pângărite.
25Vine prăpădul! Ei își cată,
Scăparea, dar ea nu se-arată!
26Nenorocirile ce vin
Asupra lor, șireag se țin.
Zvon după zvon aduce știre,
Mereu, doar de nenorocire.
Ei, pe proroci, i-au căutat
Și cer vedenii, ne-ncetat.
Dar iată că ai lor preoți
Nu mai știu Legea și-apoi toți
Bătrânii lor, de-asemenea,
Nu mai pot, sfaturi, ca să dea.
27Jelește cel ce-i împărat,
Iar voievodul e speriat.
Tremură brațele pe care
Poporul bietei țări le are.
Eu le voi face tuturor,
Doar după umbletele lor.
Căci după cuviință dreaptă,
E judecata ce-i așteaptă.
În acest fel, vor ști mereu,
Precum că Domnul, sunt doar Eu.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca