Geneza 47
47
Gosen – Iacov înaintea lui Faraon
1Iosif, la Faraon, s-a dus,
Să-l înștiințeze și i-a spus:
„Bătrânul meu și frații mei,
Din Canaan, veniră. Ei,
Cu turmele și tot ce au,
Sunt în Gosen. Acolo stau.”
2Iosif, pe cinci, din frații lui,
În fața Faraonului,
I-a dus și i-a înfățișat,
3Iar Faraon i-a întrebat:
„Cu ce vă îndeletniciți?”
„Mărite domn, de vreți să știți,
Aflați că noi, păstori, suntem.
De ne dați voie, acum, vrem –
4Pentru un timp – să locuim
Aici, fiindcă nu găsim
Loc de pășune, pentru oi.
Aflați că-n Canaan, la noi,
O grea foamete bântuiește.
Măria ta de-ngăduiește,
Am vrea-n Egipt să ne oprim
Și în Gosen să locuim.”
5Când Faraonul i-a vorbit,
Lui Iosif, zis-a: „Au venit
Ai tăi, la noi, să locuiască.
6Acum dar, unde-au să voiască,
Să îi așezi, căci țara mea,
Deschisă ți-e, iar eu aș vrea,
Ca în ținutul cel mai bun,
Să îi așez pe-ai tăi. Îți spun,
Că locul cel mai potrivit
E în Gosen. M-am mai gândit,
Că, dacă, printre frații tăi,
Sunt oameni pricepuți, tu să-i
Așezi în fruntea turmelor,
Care le am, dacă ei vor.”
7Iosif – de Iacov însoțit –
S-a dus, cum i s-a poruncit,
La Faraon. Când, la palat –
Iacov – l-a binecuvântat,
8Pe Faraon, acesta-i zise,
După ce fața îi privise:
„Câți oare-s anii vieții tale?”
9Iacov răspunse: „Pe-a mea cale,
De când mă aflu pe pământ,
Ai mei ani, pân’ acuma, sânt
Osută treizeci. Ale mele
Zile, puține-au fost și rele,
În comparație cu cei,
Care au fost părinții mei.”
10Din nou, l-a binecuvântat,
Pe Faraon, și a plecat
Iacov apoi, din fața lui.
11Iosif îi dete tatălui –
Și fraților săi – o moșie
Întinsă; iar acea câmpie
Se afla într-un loc de șes –
Chiar în ținutul lui Ramses.
12Iosif, cu pâine, i-a hrănit,
Încât au supraviețuit –
Foametei care bântuia –
Iacov și-ai săi, asemenea.
Scumpetea în Egipt
13Foamea creștea – din an în an –
Și în Egipt și-n Canaan.
14Argintul Canaanului,
Precum și al Egiptului,
În visterie-au încăput
La Faraon, căci a vândut,
Grâu, Iosif, celor ce-au voit
15Să cumpere. Când s-a sfârșit
Argintul, oamenii s-au dus,
La Iosif, și așa i-au spus:
„Să ne dai pâine, căci nu vrem
Ca să pierim. Nu mai avem
Argint de dat! Deci ce vom face?!”
16Iosif le spuse: „Fiți pe pace!
N-aveți argint? – doar nu sunt câine –
Îmi veți da vite, pentru pâine!”
17Atunci, ei, vitele, și-au dat
Și astfel, pâine-au căpătat.
18După ce anul a trecut,
Oameni-au mers și au cerut
Pâine, din nou. Ei au vorbit:
„Atât de mult am sărăcit,
Că n-avem nici argint, nici vite –
Și totuși, trebuiesc trăite
Aceste zile. Ce-am putea
Să-ți dăm acum, spre a avea
Pâine? Pământul îl avem,
Și trupurile. Le vindem!
19De ce trebuie să murim?
Ne cumpără, și-o să trăim!
Dă-ne sămânță, să lucrăm
Pământul, și să-l semănăm!
Așa doar, vom trăi – să știi –
Și nu-s ogoarele pustii.”
20Iosif, pământ, a cumpărat,
Căci oamenii i l-au lăsat
În schimbul pâinii; foametea,
Tot mai puternic, îi strângea.
În mâna Faraonului,
Ogoarele Egiptului
21Au încăput. Bietul popor,
La marginea hotarelor
Egiptului, a fost mutat,
În cetățui. Cei ce-au scăpat –
22Căci foamea nu i-a încolțit
Și-al zilei greu nu l-au simțit –
Din tagma preoților sânt.
Nu și-au vândut al lor pământ,
Pentru că ei s-au bucurat
De-o lege dată de-mpărat,
Prin care un venit aveau –
De la palat – și-astfel trăiau.
23Iosif a zis poporului:
„Acum, ai Faraonului
Sunteți, căci eu v-am cumpărat
Cu-al vost’ pământ. De semănat,
Vă dau sămânță. Semănați!
Ogoarele vi le lucrați!
Pe voi și-ai voștri, să-i hrăniți
Și-astfel să supraviețuiți.
24La vremea roadelor, să dați –
Din ceea ce-o să adunați –
A cincea parte – vă convine? –
Pentru-mpărat. Vă aparține
Restul de părți, să vă hrăniți –
Cum v-am mai spus – ca să trăiți.”
25Ei au răspuns: „Tu ne-ai scăpat
Viața! Dacă am căpătat
Îngăduință, munci-vom!
Robi Faraonului, fi-vom!”
26Iosif, o lege, a făcut,
Care prin timp a răzbătut
Până la noi. Ea prevedea
Ca din recoltă, a cincea
Parte-i a Faraonului.
Preoții doar, de legea lui,
Mereu, adăpostiți erau,
Căci de-nlesniri se bucurau.
Sfârșitul lui Iacov se apropie
27Deci în Gosen, au locuit
Iacov și-ai săi. S-au înstărit
Și mult, în număr, au crescut.
28Anii pe care i-a avut
Iacov de dus, în acea țară,
Au fost șaptesprezece; iară,
Anii pe care i-a trăit,
Până când timpul i-a venit
S-asculte ale morții șoapte,
O sută patruzeci și șapte
29Au fost de toți. Când a simțit
Cum că sfârșitul i-a venit,
Iacov, pe Iosif, l-a chemat:
„De trecere am căpătat
În fața ta, să-ți pui, aș vrea,
Mâna, acum, sub coapsa mea.
Cu bunătate, tu te poartă –
Credincioșie îmi arată –
Căci mult – pe lume – n-oi mai sta.
Te rog, mult: nu mă-nmormânta
Aici, în țara cea străină.
30Atunci când vremea o să vină –
Să-adorm lângă părinții mei –
Vreau, din Egipt, ca să mă iei;
Așază-mă-n mormântul lor,
Să îmi dorm somnul morților.”
Iosif i-a spus: „Așa voi face!
Stai liniștit și fii pe pace!”
31Iacov, rotind privirea-n jur,
I-a zis lui Iosif: „Jură-mi!” „Jur!
Voi face după placul tău” –
Răspunse el, tatălui său.
După ce Iosif a jurat,
Israel, capul, și-a plecat,
Pe căpătâiul patului.
Iosif plecă la slujba lui.
Selectat acum:
Geneza 47: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca