Habacuc 1
1
1Această prorocie, iată,
Lui Habacuc îi este dată.
2Doamne, cât voi striga la Tine,
Fără să iei seama la mine?
Cât am să plâng, tânguitor,
Fără să îmi dai ajutor?
3De ce îngădui să văd eu,
Nelegiuirea, tot mereu?
De ce Te uiți la nedreptate,
La relele ce-s adunate?
Cuprinsă e întreaga fire,
De silnicii și asuprire.
Certuri se nasc și izbucnesc
Gâlcevi ce nu se mai sfârșesc.
4Fără putere-i legea dată,
Dreptatea nu se mai arată,
Iar omul cel neprihănit
De cel rău este biruit,
Căci judecățile rostite,
Mereu, nedrepte sunt vădite.
5„Spre neamuri, ochii vă rotiți!
Uitați-vă și vă-ngroziți!
În ale voastre zile are
Ca să se facă o lucrare,
Pe cari n-ați crede-o, de cumva,
V-ar povesti-o cineva!
6Căci ridica-voi un popor,
Cari este al Haldeilor.
E un neam iute și turbat.
Întinderi mari a colindat,
Vrând locuințe să găsească,
Pe care să le stăpânească.
7El e grozav și-nfricoșat
Și din el însuși și-a luat
Și dreptul și a lui mărire.
8Ai lui cai zboară peste fire,
Mai iuți fiind decât se-arată
Că leoparzii sunt vreodată.
Ei sunt mai sprinteni – bunăoară –
Decât sunt lupii cei de seară.
Galop, vin călăreții lui
Și-asemenea vulturului
Care la înălțime zboară,
Asupra prăzii se pogoară.
9Acel popor o să sosească
Gândind numai să jefuiască.
A lui privire se arată,
De lăcomie, încărcată.
Mulți, ca nisipul, s-au vădit
Toți cei pe cari i-au înrobit.
10Ei își bat joc de cei aflați
Pe scaunele de-mpărați,
Iar tagma voievozilor
Nimica e, în fața lor.
De-ntăriturile ce sânt
‘Nălțate, râd, căci pun pământ,
Până pe ele izbutesc
Să urce și le cuceresc.
11Aprinderea i se-ndoiește,
Încât măsura depășește
Și-astfel se face vinovat
Căci a ajuns de și-a luat
Puterea lui, drept dumnezeu,
Și-n ea se sprijină mereu!”
12Doamne, din veac, nu ești al meu
Sfânt Domn, precum și Dumnezeu?
Nu vom muri dar, niciodat’,
Căci Tu Doamne ne-ai ridicat,
Ca judecățile rostite
De Tine, a fi împlinite.
Pe-acest popor l-ai înălțat
Căci Stâncă Tu Te-ai arătat
Și vrei, prin el, să rânduiești
Pedepsele ce le gătești!
13Ai Tăi ochi sunt neîntinați.
Ei sunt atâta de curați
Încât nu pot să suferească
Nelegiuirea s-o privească!
Cum ai putea privi la cei
Ce se arată-a fi mișei,
Sau la cei răi cari s-au vădit
Că-l sorb pe cel neprihănit?
14Vei face Tu, oamenilor,
Precum peștilor mărilor,
Sau precum târâtoarei care
Nici un stăpân asupră-i n-are?
15Cu undița, îi prinde el
Și-i trage-n mreaja lui, astfel.
De-aceea, el se veselește
Și bucuria-l năpădește.
16De-aceea, a găsit cu cale,
Jertfe-a aduce mrejei sale
Și arde din tămâia lui,
Cinste a-i da năvodului,
Pentru că lor le datorește
Puterea ce o dobândește
Fiindcă din acele plase
Se trag bucatele lui grase!
17De-aceea, o să se grăbească,
Mereu, mreaja să își golească
Și neamuri va înjunghia
Fără ca milă a avea?
Selectat acum:
Habacuc 1: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca