Evrei 12
12
1„Acuma dar, dragii mei frați –
Când ne aflăm înconjurați
De-un nor de martori – să-ncercăm,
Ca orice piedică s-o dăm
Deoparte, să ne smulgem noi,
Din mreaja de păcat și-apoi,
Să alergăm, cu stăruință –
Cu o puternică credință –
În alergarea cea pe care,
O are-n față fiecare.
2Mereu, cu ochii ațintiți,
Spre Căpetenie, să fiți,
Către Desăvârșirea care
Credința tuturor o are,
Adică la Hristos Iisus,
Cari pentru ce-I fusese pus
În față – pentru bucurie –
A fost în stare ca să vie
Aici, și cruce-a suferit,
Rușinea a disprețuit
Și-acuma, șade, tot mereu,
La dreapta, lângă Dumnezeu,
Unde chemat a fost să vie,
Lângă-al Său scaun de domnie.
3Priviți dar, cu luare-aminte,
La Cel care, mai înainte,
O-mpotrivire-atât de mare
A suferit de la cei care
Erau doar păcătoși vădiți,
Ca astfel, să vă întăriți,
În suflete – fără-ndoială –
Să nu cădeți de oboseală.
4Voi, încă, nu ați suferit
Și nici nu v-ați împotrivit,
Până la sânge, niciodată,
În lupta, cu păcatul, dată.
5Și ați uitat de sfatul dat,
Ca unor fii, neîncetat:
„Tu fiule, să te ferești,
Mereu, să nu disprețuiești,
Nicicând, pedeapsa Domnului;
Apoi, nici sub mustrarea Lui,
Nu-ți pierde inima, căci El
6Îl pedepsește pe acel
Pe cari arată că-l iubește.
Pe orice fiu ce îl primește,
El, cu nuiaua, îl va bate.”
7Răbdați dar, cu seninătate,
Pedeapsa Lui, căci Dumnezeu
Se va purta, cu voi, mereu,
La fel ca și cu niște fii.
Și care sunt acei copii,
Pe care, tatăl ce-i iubește,
Nicicând apoi, nu-i pedepsește?
8Când – de pedeapsa cea de care,
Parte, avut-a fiecare –
Ajungeți de a fi scutiți,
Atunci, nu sunteți socotiți
Drept fii, ci are să vă ție
Ca pe copiii din curvie.
9Dacă acei care ne sânt
Părinții noștri, pe pământ,
Ne-au pedepsit și tot le-am dat
Cinstirea ce au meritat,
Nu trebuie ca fiecare –
Tatălui duhurilor – oare,
Mereu supuși, ca să Îi fim
Și-n felu-acesta, să trăim?
10Părinții noști’ ne pedepseau
Pentru puțin timp, cum credeau
Că e mai bine, tot mereu;
Însă acuma, Dumnezeu,
Spre bine doar, ne pedepsește,
Fiindcă, în ăst fel, voiește,
Părtași ca să ajungem noi,
La suferința Lui, apoi.
11E-adevărat că, deocamdată,
Orice pedeapsă ce e dată,
N-aduce bucurie mare,
Ci va aduce întristare;
Dar mai târziu, cei ce-au trecut
Prin școala ei, vor fi văzut
Că roada pe cari o va face,
Este-a neprihănirii pace.
12De-aceea, să vă întăriți
Genunchii ce vă sunt slăbiți;
De-asemeni, trebuie-ntărite
Și mâinile ce-s obosite.
13Drepte cărări, mereu, să știți,
Cu talpa voastră, să croiți,
Pentru cei care șchiopătează,
Căci astfel, nu se-ndepărtează
De cale, ci au să se ție
De ea, ca vindecați să fie.
14Pacea, mereu, s-o urmăriți –
Și-apoi, sfințirea – căci, să știți,
Că în alt fel, nu veți putea,
Pe Domnul, de a Îl vedea.
15Seamă luați, bine, mereu:
Din harul de la Dumnezeu,
Să nu se-abată nimenea,
Ca nu cumva lăstari să dea
Vreo rădăcină cari s-adune,
În ea, multă amărăciune,
Ce va aduce tulburare
Și întristări, la fiecare,
Și-apoi, de ea – mulți dintre frați –
Să se trezească, întinați.
16Vegheați, necontenit, voi dar,
Să nu se afle vreun curvar,
Sau om de lume, printre voi,
Precum a fost Esau apoi,
Cari, pe-o mâncare, și-a vândut
Dreptul de fiu întâi născut.
17Știți că, pe urmă, a-ncercat
Să fie binecuvântat,
Însă, cu groază, a văzut,
Precum că nu s-a mai putut.
Deși cu lacrimi, o cerea,
Nimic, să schimbe, nu putea.
18Dar voi nu v-ați apropiat
De-un munte-n flăcări îmbrăcat,
Și nici de negură cuprins,
De beznă, sau furtuni încins,
19Și nici de sunetul cel tare,
Pe care, trâmbița îl are,
Și nici de glasul ce-a vorbit,
Încât cei cari l-au auzit
Cerut-au să nu mai vorbească,
20(Căci nu puteau să suferească
Porunca dată-n acel loc,
Și-anume: „Chiar un dobitoc,
Dacă, de munte, s-a atins,
Să fie, de îndată, prins
Și-ucis cu pietre, negreșit,
Ori cu săgețile pălit.”
21Acea priveliște-arătată,
Era atât de-nfricoșată,
Încât chiar Moise a rostit:
„Sunt plin de tremur și-ngrozit!”)
22Voi, însă, v-ați apropiat
De muntele cel minunat,
De muntele Sionului,
Unde-i cetatea Domnului –
A singurului Dumnezeu,
Acel care e viu mereu –
De al Său loc împărătesc,
De-al Său Ierusalim ceresc,
De zecile de mii ce-i are,
De adunarea-n sărbătoare
A tuturor îngerilor,
23Și de Biserica celor
Care au fost întâi născuți
Și cari, în ceruri, sunt trecuți,
Înscriși fiind, de Dumnezeu –
Acela care e mereu,
Singur și drept Judecător –
De duhurile tuturor
Celor ce sunt neprihăniți
Fiind făcuți desăvârșiți,
24De-al nostru Domn, Hristos Iisus,
Care se află-n ceruri, sus,
Mijlocitor la Tatăl Sfânt,
Pentru acest nou legământ,
Și-apoi de sângele stropirii –
Sânge care-i vorbește firii,
Mai bine decât cel vărsat
De către Abel, altădat’.
25Luați seama ca, nu cumva,
Să îndrăznească cineva,
Să nu-l asculte pe Cel care
Vorbește, azi, la fiecare!
Pentru că dacă n-au scăpat
Acei ce nu L-au ascultat
Pe Cel cari, pe pământ, vorbea,
Cu-atât mai mult, nu vom putea,
Scăpare, să avem nici noi,
Dacă ne-ntoarcem înapoi,
De la Acel ce-n cer vorbește
26Și cari, cu glasu-I, zguduiește
Pământu-ntreg și-orice ființă.
El face o făgăduință,
Spunând că „Fi-va clătinat –
Cer și pământ – încă odat’
De către Mine”. Astfel – iată –
27Cuvintele, „încă odată”,
Arată că acea schimbare
Făcută lucrurilor care
Se clatină – care știute
Sunt, că au fost lucruri făcute –
Este făcută spre-a putea,
În acest fel, de-a rămânea
Numai acele lucruri care
N-au să se miște, în picioare.
28Pentru că nouă, negreșit,
Acuma, ni s-a dăruit
O-mpărăție care – iată –
Nu va putea fi clătinată,
Mulțumitori să ne-arătăm,
Lui Dumnezeu și să-ncercăm
Să Îi aducem închinare,
Evlavioși, cu frică mare,
29Căci, „foc mistuitor”, mereu,
Este al nostru Dumnezeu.”
Selectat acum:
Evrei 12: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Evrei 12
12
1„Acuma dar, dragii mei frați –
Când ne aflăm înconjurați
De-un nor de martori – să-ncercăm,
Ca orice piedică s-o dăm
Deoparte, să ne smulgem noi,
Din mreaja de păcat și-apoi,
Să alergăm, cu stăruință –
Cu o puternică credință –
În alergarea cea pe care,
O are-n față fiecare.
2Mereu, cu ochii ațintiți,
Spre Căpetenie, să fiți,
Către Desăvârșirea care
Credința tuturor o are,
Adică la Hristos Iisus,
Cari pentru ce-I fusese pus
În față – pentru bucurie –
A fost în stare ca să vie
Aici, și cruce-a suferit,
Rușinea a disprețuit
Și-acuma, șade, tot mereu,
La dreapta, lângă Dumnezeu,
Unde chemat a fost să vie,
Lângă-al Său scaun de domnie.
3Priviți dar, cu luare-aminte,
La Cel care, mai înainte,
O-mpotrivire-atât de mare
A suferit de la cei care
Erau doar păcătoși vădiți,
Ca astfel, să vă întăriți,
În suflete – fără-ndoială –
Să nu cădeți de oboseală.
4Voi, încă, nu ați suferit
Și nici nu v-ați împotrivit,
Până la sânge, niciodată,
În lupta, cu păcatul, dată.
5Și ați uitat de sfatul dat,
Ca unor fii, neîncetat:
„Tu fiule, să te ferești,
Mereu, să nu disprețuiești,
Nicicând, pedeapsa Domnului;
Apoi, nici sub mustrarea Lui,
Nu-ți pierde inima, căci El
6Îl pedepsește pe acel
Pe cari arată că-l iubește.
Pe orice fiu ce îl primește,
El, cu nuiaua, îl va bate.”
7Răbdați dar, cu seninătate,
Pedeapsa Lui, căci Dumnezeu
Se va purta, cu voi, mereu,
La fel ca și cu niște fii.
Și care sunt acei copii,
Pe care, tatăl ce-i iubește,
Nicicând apoi, nu-i pedepsește?
8Când – de pedeapsa cea de care,
Parte, avut-a fiecare –
Ajungeți de a fi scutiți,
Atunci, nu sunteți socotiți
Drept fii, ci are să vă ție
Ca pe copiii din curvie.
9Dacă acei care ne sânt
Părinții noștri, pe pământ,
Ne-au pedepsit și tot le-am dat
Cinstirea ce au meritat,
Nu trebuie ca fiecare –
Tatălui duhurilor – oare,
Mereu supuși, ca să Îi fim
Și-n felu-acesta, să trăim?
10Părinții noști’ ne pedepseau
Pentru puțin timp, cum credeau
Că e mai bine, tot mereu;
Însă acuma, Dumnezeu,
Spre bine doar, ne pedepsește,
Fiindcă, în ăst fel, voiește,
Părtași ca să ajungem noi,
La suferința Lui, apoi.
11E-adevărat că, deocamdată,
Orice pedeapsă ce e dată,
N-aduce bucurie mare,
Ci va aduce întristare;
Dar mai târziu, cei ce-au trecut
Prin școala ei, vor fi văzut
Că roada pe cari o va face,
Este-a neprihănirii pace.
12De-aceea, să vă întăriți
Genunchii ce vă sunt slăbiți;
De-asemeni, trebuie-ntărite
Și mâinile ce-s obosite.
13Drepte cărări, mereu, să știți,
Cu talpa voastră, să croiți,
Pentru cei care șchiopătează,
Căci astfel, nu se-ndepărtează
De cale, ci au să se ție
De ea, ca vindecați să fie.
14Pacea, mereu, s-o urmăriți –
Și-apoi, sfințirea – căci, să știți,
Că în alt fel, nu veți putea,
Pe Domnul, de a Îl vedea.
15Seamă luați, bine, mereu:
Din harul de la Dumnezeu,
Să nu se-abată nimenea,
Ca nu cumva lăstari să dea
Vreo rădăcină cari s-adune,
În ea, multă amărăciune,
Ce va aduce tulburare
Și întristări, la fiecare,
Și-apoi, de ea – mulți dintre frați –
Să se trezească, întinați.
16Vegheați, necontenit, voi dar,
Să nu se afle vreun curvar,
Sau om de lume, printre voi,
Precum a fost Esau apoi,
Cari, pe-o mâncare, și-a vândut
Dreptul de fiu întâi născut.
17Știți că, pe urmă, a-ncercat
Să fie binecuvântat,
Însă, cu groază, a văzut,
Precum că nu s-a mai putut.
Deși cu lacrimi, o cerea,
Nimic, să schimbe, nu putea.
18Dar voi nu v-ați apropiat
De-un munte-n flăcări îmbrăcat,
Și nici de negură cuprins,
De beznă, sau furtuni încins,
19Și nici de sunetul cel tare,
Pe care, trâmbița îl are,
Și nici de glasul ce-a vorbit,
Încât cei cari l-au auzit
Cerut-au să nu mai vorbească,
20(Căci nu puteau să suferească
Porunca dată-n acel loc,
Și-anume: „Chiar un dobitoc,
Dacă, de munte, s-a atins,
Să fie, de îndată, prins
Și-ucis cu pietre, negreșit,
Ori cu săgețile pălit.”
21Acea priveliște-arătată,
Era atât de-nfricoșată,
Încât chiar Moise a rostit:
„Sunt plin de tremur și-ngrozit!”)
22Voi, însă, v-ați apropiat
De muntele cel minunat,
De muntele Sionului,
Unde-i cetatea Domnului –
A singurului Dumnezeu,
Acel care e viu mereu –
De al Său loc împărătesc,
De-al Său Ierusalim ceresc,
De zecile de mii ce-i are,
De adunarea-n sărbătoare
A tuturor îngerilor,
23Și de Biserica celor
Care au fost întâi născuți
Și cari, în ceruri, sunt trecuți,
Înscriși fiind, de Dumnezeu –
Acela care e mereu,
Singur și drept Judecător –
De duhurile tuturor
Celor ce sunt neprihăniți
Fiind făcuți desăvârșiți,
24De-al nostru Domn, Hristos Iisus,
Care se află-n ceruri, sus,
Mijlocitor la Tatăl Sfânt,
Pentru acest nou legământ,
Și-apoi de sângele stropirii –
Sânge care-i vorbește firii,
Mai bine decât cel vărsat
De către Abel, altădat’.
25Luați seama ca, nu cumva,
Să îndrăznească cineva,
Să nu-l asculte pe Cel care
Vorbește, azi, la fiecare!
Pentru că dacă n-au scăpat
Acei ce nu L-au ascultat
Pe Cel cari, pe pământ, vorbea,
Cu-atât mai mult, nu vom putea,
Scăpare, să avem nici noi,
Dacă ne-ntoarcem înapoi,
De la Acel ce-n cer vorbește
26Și cari, cu glasu-I, zguduiește
Pământu-ntreg și-orice ființă.
El face o făgăduință,
Spunând că „Fi-va clătinat –
Cer și pământ – încă odat’
De către Mine”. Astfel – iată –
27Cuvintele, „încă odată”,
Arată că acea schimbare
Făcută lucrurilor care
Se clatină – care știute
Sunt, că au fost lucruri făcute –
Este făcută spre-a putea,
În acest fel, de-a rămânea
Numai acele lucruri care
N-au să se miște, în picioare.
28Pentru că nouă, negreșit,
Acuma, ni s-a dăruit
O-mpărăție care – iată –
Nu va putea fi clătinată,
Mulțumitori să ne-arătăm,
Lui Dumnezeu și să-ncercăm
Să Îi aducem închinare,
Evlavioși, cu frică mare,
29Căci, „foc mistuitor”, mereu,
Este al nostru Dumnezeu.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca