Isaia 26
26
1Atunci – în ziua ‘ceea – are
Ca să se cânte o cântare,
Pe plaiurile minunate
Aflate-n Iuda: „O cetate
Avem, acuma” – au să spună
Cuvintele ce-au să se pună
În acel cântec. „Ea e tare,
Iar Dumnezeul nostru are
Ca mântuire să ne dea.
Zid de-apărare, ne e ea.
2Deschideți porțile de jos,
Să intre neamul credincios,
Neam care e neprihănit.
3Celui care a dovedit
Inimă tare, Tu îi dai
Pacea pe cari doar Tu o ai,
Pentru că Tu Doamne-ai văzut
Că el, în Tine, s-a-ncrezut.
4A voastră-ncredere să fie
În Dumnezeu, pe veșnicie,
Căci El este nemuritor
Și-i Stâncă a veacurilor.
5Pe cei cari pe-nălțimi au stat
I-a risipit și-a răsturnat –
Apoi – cetatea cea-ngâmfată.
Jos, la pământ, a fost culcată
Și tăvălită în țărână,
De-a Domnului temută mână.
6Picioarele săracilor
Calcă pe ea. Sub pașii lor,
Cetatea geme, apăsată,
Căci e de oropsiți călcată.
7Neprihănirea e cea care
Este, pentru cel drept, cărare.
Tu, cari fără prihană ești,
Cărarea lui, s-o netezești.
8De-aceea Doamne, Te-așteptăm,
Pentru că vrem să Te urmăm,
Iar calea judecății Tale,
Voim să fie-a noastră cale.
Sufletul nost’, nemângâiat,
Suspină Doamne, ne-ncetat,
După Numele Tău cel Sfânt,
Precum suspină-al Tău pământ.
Plin de suspine, el va sta
S-aștepte pomenirea Ta.
9Noapte de noapte, îmi tânjește
Sufletul meu, căci Te dorește.
Ești căutat de duhul meu,
În mine Doamne, tot mereu,
Când judecățile Îți sânt
Îndeplinite, pe pământ.
Toți cei de pe a lumii față,
Ce este drept, atunci învață.
10Dacă iertare-ai dăruit
Celui cari rău s-a dovedit,
Totuși acesta nu învață
A fi neprihănit în viață,
Ci se dedă numai la rău,
Cu toate că în jurul său,
În țară, peste toată firea,
Domnește doar neprihănirea.
El nu se uită-n drumul lui,
La măreția Domnului.
11Nu vede omul care-i rău,
Cât e de tare brațul Tău.
Dar pân’ la urmă, va vedea
Râvna pe care-o vei avea
Pentru al Tău popor și-ndat’
Are să fie rușinat.
Focu-i va arde pe cei răi,
Cari se vădesc dușmani ai Tăi.
12Cu pace, ne învrednicești,
Pe noi, Tu Doamne, și voiești
Ca tot ceea ce facem noi,
Tu să îndeplinești apoi.
13O, Doamne, mulți au mai venit
Și peste noi au stăpânit,
Însă pe Tine Te chem eu
Și pe-al Tău Nume, tot mereu.
14Cei ce sunt morți acum, se știe,
De viață plini, n-au să mai fie.
Sunt niște umbre, pot a zice,
Cari nu au să se mai ridice,
Căci Tu Doamne i-ai nimicit
Atuncea când i-ai pedepsit.
Apoi, ai șters de peste fire
Și dreptul lor de pomenire.
15Sprește Doamne-al Tău popor
Și-arată-Ți slava, tuturor!
Hotarele țării, apoi,
Dă-ni-le Doamne, înapoi!
16Doamne, ei toți Te-au căutat
Când în strâmtoare s-au aflat.
Atuncea când i-ai pedepsit,
Cu rugi, la Tine, au venit.
17Ca o femeie-nsărcinată,
Gata să nască, apucată
De-a facerii durere-apoi,
Iată, la fel am fost și noi
Atuncea când eram departe
Și de-a Ta Față n-aveam parte.
18Durere mare am simțit
Și-n urmă, noi am zămislit,
Dar când să naștem, am văzut
Că numai vânt doar am născut.
Țara întreagă-i necăjită,
Căci încă nu e mântuită.
Nu sunt născuți, încă, acei
Cari sunt locuitori ai ei.
19Să-nvie morții tăi! Să poarte
Toate-ale noastre trupuri moarte,
Iar, viață-n ele! Vă treziți
Cei ce-n țărână locuiți
Și chiote de veselie
Scoateți, săltând de bucurie!
Căci roua Ta-nviorătoare
Este de viață dătătoare
Și-afară scoate-va pământul,
Pe cei ce-și au, în el, mormântul.”
20„Du-te popor al meu. Vei sta,
Ascuns în odăița ta.
Încuie ușa după tine,
Câteva clipe, cât va ține
Mânia cea înfricoșată!
21Tocmai acuma, Domnul – iată –
Iese din locuința Lui,
Căci vrea, pe ai pământului
Locuitori, să îi lovească
Și astfel să îi pedepsească
Pentru nelegiuirea lor.
Apoi, sângele morților,
Pe față fi-va arătat,
Căci de pământ, afară dat,
Sângele lor are să fie.
Uciderile, să se știe
Că nu vor fi acoperite,
Ci toate fi-vor dezvelite.
Selectat acum:
Isaia 26: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Isaia 26
26
1Atunci – în ziua ‘ceea – are
Ca să se cânte o cântare,
Pe plaiurile minunate
Aflate-n Iuda: „O cetate
Avem, acuma” – au să spună
Cuvintele ce-au să se pună
În acel cântec. „Ea e tare,
Iar Dumnezeul nostru are
Ca mântuire să ne dea.
Zid de-apărare, ne e ea.
2Deschideți porțile de jos,
Să intre neamul credincios,
Neam care e neprihănit.
3Celui care a dovedit
Inimă tare, Tu îi dai
Pacea pe cari doar Tu o ai,
Pentru că Tu Doamne-ai văzut
Că el, în Tine, s-a-ncrezut.
4A voastră-ncredere să fie
În Dumnezeu, pe veșnicie,
Căci El este nemuritor
Și-i Stâncă a veacurilor.
5Pe cei cari pe-nălțimi au stat
I-a risipit și-a răsturnat –
Apoi – cetatea cea-ngâmfată.
Jos, la pământ, a fost culcată
Și tăvălită în țărână,
De-a Domnului temută mână.
6Picioarele săracilor
Calcă pe ea. Sub pașii lor,
Cetatea geme, apăsată,
Căci e de oropsiți călcată.
7Neprihănirea e cea care
Este, pentru cel drept, cărare.
Tu, cari fără prihană ești,
Cărarea lui, s-o netezești.
8De-aceea Doamne, Te-așteptăm,
Pentru că vrem să Te urmăm,
Iar calea judecății Tale,
Voim să fie-a noastră cale.
Sufletul nost’, nemângâiat,
Suspină Doamne, ne-ncetat,
După Numele Tău cel Sfânt,
Precum suspină-al Tău pământ.
Plin de suspine, el va sta
S-aștepte pomenirea Ta.
9Noapte de noapte, îmi tânjește
Sufletul meu, căci Te dorește.
Ești căutat de duhul meu,
În mine Doamne, tot mereu,
Când judecățile Îți sânt
Îndeplinite, pe pământ.
Toți cei de pe a lumii față,
Ce este drept, atunci învață.
10Dacă iertare-ai dăruit
Celui cari rău s-a dovedit,
Totuși acesta nu învață
A fi neprihănit în viață,
Ci se dedă numai la rău,
Cu toate că în jurul său,
În țară, peste toată firea,
Domnește doar neprihănirea.
El nu se uită-n drumul lui,
La măreția Domnului.
11Nu vede omul care-i rău,
Cât e de tare brațul Tău.
Dar pân’ la urmă, va vedea
Râvna pe care-o vei avea
Pentru al Tău popor și-ndat’
Are să fie rușinat.
Focu-i va arde pe cei răi,
Cari se vădesc dușmani ai Tăi.
12Cu pace, ne învrednicești,
Pe noi, Tu Doamne, și voiești
Ca tot ceea ce facem noi,
Tu să îndeplinești apoi.
13O, Doamne, mulți au mai venit
Și peste noi au stăpânit,
Însă pe Tine Te chem eu
Și pe-al Tău Nume, tot mereu.
14Cei ce sunt morți acum, se știe,
De viață plini, n-au să mai fie.
Sunt niște umbre, pot a zice,
Cari nu au să se mai ridice,
Căci Tu Doamne i-ai nimicit
Atuncea când i-ai pedepsit.
Apoi, ai șters de peste fire
Și dreptul lor de pomenire.
15Sprește Doamne-al Tău popor
Și-arată-Ți slava, tuturor!
Hotarele țării, apoi,
Dă-ni-le Doamne, înapoi!
16Doamne, ei toți Te-au căutat
Când în strâmtoare s-au aflat.
Atuncea când i-ai pedepsit,
Cu rugi, la Tine, au venit.
17Ca o femeie-nsărcinată,
Gata să nască, apucată
De-a facerii durere-apoi,
Iată, la fel am fost și noi
Atuncea când eram departe
Și de-a Ta Față n-aveam parte.
18Durere mare am simțit
Și-n urmă, noi am zămislit,
Dar când să naștem, am văzut
Că numai vânt doar am născut.
Țara întreagă-i necăjită,
Căci încă nu e mântuită.
Nu sunt născuți, încă, acei
Cari sunt locuitori ai ei.
19Să-nvie morții tăi! Să poarte
Toate-ale noastre trupuri moarte,
Iar, viață-n ele! Vă treziți
Cei ce-n țărână locuiți
Și chiote de veselie
Scoateți, săltând de bucurie!
Căci roua Ta-nviorătoare
Este de viață dătătoare
Și-afară scoate-va pământul,
Pe cei ce-și au, în el, mormântul.”
20„Du-te popor al meu. Vei sta,
Ascuns în odăița ta.
Încuie ușa după tine,
Câteva clipe, cât va ține
Mânia cea înfricoșată!
21Tocmai acuma, Domnul – iată –
Iese din locuința Lui,
Căci vrea, pe ai pământului
Locuitori, să îi lovească
Și astfel să îi pedepsească
Pentru nelegiuirea lor.
Apoi, sângele morților,
Pe față fi-va arătat,
Căci de pământ, afară dat,
Sângele lor are să fie.
Uciderile, să se știe
Că nu vor fi acoperite,
Ci toate fi-vor dezvelite.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca